Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Cheile. Erau în buzunarul lui.
Simona se uită spre balcon. Leonard stătea cu spatele la ea și vorbea la telefon.
Poate mai avea doar câteva secunde. Și știa că trebuia să profite de această șansă, pentru că nu știa când va mai avea o asemenea ocazie.
Simona se ridică încet.
— Da, descărcați tot lângă poartă. Ajungem imediat…
Paltonul lui Leonard era la doar câțiva pași.
Simona se apropie fără zgomot și își strecură mâna în buzunarul lui.
Degetele îi atinseră metalul rece.
Cheile.
Le strânse în palmă și porni spre ușă.
Prima încuietoare.
Clic.
A doua.
Mâinile îi tremurau atât de tare, încât cheia aproape că îi scăpă printre degete.
— Simona!
Vocea lui Leonard se auzi în spatele ei.
Nu se întoarse.
Deschise ușa și ieși pe palier.
— Oprește-te!
Simona coborî câteva trepte, dar exact atunci ușa apartamentului vecin se deschise.
Doamna Mariana, vecina de palier, apăru în halat.
— Simona? Ce s-a întâmplat?
— Vă rog… sunați la poliție.
Femeia o privi și înțelese imediat că nu era o simplă ceartă între soți.
Leonard apăru în prag.
— Nu vă amestecați, doamnă Mariana. Soția mea este doar nervoasă.
— M-a încuiat în casă! spuse Simona. Mi-a luat cheile și mi-a blocat cardul.
— Hai înăuntru și discutăm.
— Nu.
Era un cuvânt simplu.
Dar Simona aproape că uitase când îl rostise ultima dată fără să se teamă de reacția lui.
— Nu mă mai întorc acolo cu tine.
Leonard își schimbă imediat tonul.
— Simo, faci o scenă degeaba. Am vrut doar să te liniștești.
— Ai încuiat ușa.
— Pentru că erai furioasă.
— Exact. Eram furioasă. Și aveam dreptul să plec.
Vecina o trase ușor în apartamentul ei și închise ușa.
Simona se așeză pe primul scaun.
Abia atunci începu să tremure din tot corpul.
Când sosiră polițiștii, Leonard devenise din nou bărbatul calm și rezonabil pe care îl cunoștea toată lumea.
Vorbea politicos.
Explica.
Minimaliza situația.
Spunea că fusese doar „o neînțelegere între soți”, că Simona se enervase din cauza concediului și că el doar încercase să împiedice izbucnirea unui conflict mai mare.
Simona îl asculta și, pentru prima dată, vedea limpede mecanismul în care trăise ani întregi.
Leonard lua orice făcea ea și găsea o explicație prin care vina ajungea întotdeauna tot la ea.
Dacă protesta, era isterică.
Dacă voia ceva pentru ea, era egoistă.
Dacă nu era de acord cu el, „nu gândea rațional”.
Iar dacă încerca să plece, trebuia împiedicată pentru binele ei.
Simona le povesti polițiștilor tot.
Despre bani.
Despre chei.
Despre card.
Despre faptul că fusese încuiată în apartament împotriva voinței sale.
Vecina confirmă starea în care o găsise.
Înainte să plece, Leonard se uită lung la Simona.
Probabil se aștepta ca ea să cedeze.
Așa făcuse de atâtea ori.
De data aceasta, însă, nu se întâmplă.
Simona nu mai rămase în apartament.
În aceeași zi, Clara, cea mai bună prietenă a ei, veni să o ia.
Pe drum, Simona stătea cu geanta în brațe și privea Bucureștiul prin geamul mașinii.
— De ce nu mi-ai spus niciodată? întrebă Clara.
— Pentru că nici eu nu înțelegeam ce se întâmplă.
— Cum să nu înțelegi?
Simona tăcu câteva secunde.
— Nu a început așa.
La început fusese doar câte o observație.
„Rochia asta e prea scurtă.”
„De ce trebuie să ieși cu prietenele dacă suntem căsătoriți?”
„Lasă cardul la mine. Mă pricep mai bine la bani.”
Apoi Leonard începuse să ia tot mai multe decizii singur.
Unde mergeau.
Ce cumpărau.
Cât cheltuiau.
Când o vizitau pe mama lui.
Simona cedase de fiecare dată câte puțin, doar pentru a păstra liniștea.
Până când, într-o dimineață, descoperise că nu mai putea nici măcar să deschidă ușa propriei case.
— Credeam că într-o căsnicie trebuie să mai faci și compromisuri, șopti ea.
Clara îi strânse mâna.
— Să faci compromisuri nu înseamnă să dispari.
Cuvintele acelea rămaseră mult timp în mintea Simonei.
În zilele următoare, Leonard începu să-i trimită mesaje.
La început era furios.
Apoi tonul se schimbă.
„Hai să nu distrugem atâția ani pentru o ceartă.”
„Am exagerat amândoi.”
„Mama plânge din cauza ta.”
După aceea veniră scuzele.
Promisiunile.
Spunea că va înapoia banii, că vor merge în concediu și că nu se va mai amesteca niciodată în alegerile ei.
Într-o seară, Simona aproape că îi răspunse.
Ținea telefonul în mână și recitea mesajele.
Apoi privirea îi căzu pe valiza roz-fucsia.
Clara o adusese din apartament împreună cu câteva dintre lucrurile ei.
Simona își aminti hainele aruncate pe podea.
Dar mai ales își aminti sunetul celor două încuietori.
Clic.
Clic.
Șterse mesajul fără să răspundă.
Următoarele săptămâni nu fură ușoare.
Simona își separă finanțele, își schimbă parolele și începu demersurile pentru despărțire.
Atunci descoperi și ceva care o înfurie aproape la fel de mult ca anularea concediului.
Leonard nu folosise toți cei douăzeci de mii de lei pentru gardul mamei lui.
O parte din bani rămăseseră într-un cont pe care îl controla doar el.
Gardul fusese doar un pretext.
Problema adevărată era alta.
Leonard considerase că avea dreptul să decidă ce se întâmpla cu banii lor și, mai ales, cu viața ei.
Când Simona ceru oficial partea care îi revenea, el încercă din nou să negocieze.
— Chiar vrei să arunci o căsnicie pentru niște bani și un concediu?
Simona îl privi calm.
— Nu plec din cauza concediului.
— Atunci din cauza a ce?
— Din cauza faptului că ai crezut că poți să mă încui într-o casă până când sunt de acord cu tine.
Leonard nu mai avu nimic de spus.
După aproape două luni, Simona își închirie o garsonieră luminoasă.
Nu era mare.
Nu avea mobilier scump și nici balconul pe care îl avusese în vechiul apartament.
Dar cheia era numai a ei.
În prima seară o puse pe masa din bucătărie și o privi câteva secunde.
Un obiect banal.
Și totuși, pentru ea însemna mai mult decât și-ar fi imaginat vreodată.
Într-o vineri, Clara veni în vizită cu două pahare de cafea.
— Apropo, ce faci cu concediul?
Simona râse.
— Care concediu?
— Mai ai zile libere. Și ai recuperat o parte din bani.
— Nu știu.
Clara își scoase telefonul.
— Grecia?
Simona clătină din cap.
— Nu.
— Turcia?
— Nu.
— Atunci?
Simona se gândi câteva clipe.
— Vreau undeva în România. Undeva unde să aud marea dimineața.
Două săptămâni mai târziu, cobora din mașină în fața unei pensiuni mici de pe litoral.
Venise singură.
Pentru prima dată în viața ei.
În cameră își deschise valiza roz-fucsia și începu să-și scoată hainele.
Aceleași rochii.
Aceeași pălărie.
Același costum de baie pe care Leonard îl aruncase pe podea.
De data aceasta, nimeni nu-i mai spunea unde trebuia să meargă.
În dimineața următoare se trezi devreme.
Coborî pe plajă și merse desculță până aproape de apă.
Soarele abia răsărea.
Simona rămase acolo mult timp, ascultând valurile.
Telefonul vibră.
Un mesaj de la Leonard.
„Mai putem repara lucrurile.”
Îl privi câteva secunde.
Apoi îl șterse.
Nu simți triumf.
Nici răzbunare.
Doar liniște.
Ridică ochii spre mare.
Cu două luni înainte, Leonard îi spusese că marea nu pleacă nicăieri.
Avusese dreptate într-o singură privință.
Marea era tot acolo.
Dar Simona aproape că uitase că și ea avea dreptul să ajungă la ea.
Își scoase sandalele și păși în apă.
Era rece.
Zâmbi.
Concediul pe care Leonard încercase să i-l ia devenise, până la urmă, începutul unei vieți în care nimeni nu mai hotăra în locul ei.
