La celălalt capăt al firului s-a lăsat liniștea.
Apoi am auzit respirația rapidă și sacadată a lui Andrei.
— Unde sunt banii, Liliana?
Nu mai țipa. Acum vocea îi tremura.
— Sunt în siguranță, am răspuns.
— Nu-mi spune prostii! Banii au intrat! I-am văzut! Și acum nu pot să ating niciun ban. Ce ai făcut?
Am închis ochii și mi-am lăsat capul pe pernă.
Cu o lună înainte de operație, Andrei începuse să se comporte ciudat.
Mă întreba cât valorează apartamentul, unde îmi țin documentele, ce conturi am și cine ar putea lua decizii în locul meu dacă mi s-ar întâmpla ceva.
La început am crezut că era doar îngrijorat pentru mine.
Dar întrebările lui deveneau tot mai precise.
Apartamentul fusese cumpărat de mine cu ani înainte să-l cunosc. Era rezultatul muncii mele, siguranța mea și singurul bun important care se afla exclusiv pe numele meu.
De aceea, înainte să ajung la spital, vorbisem în secret cu un avocat.
Nu voiam să-l acuz pe Andrei fără dovezi. Voiam doar să mă asigur că, dacă starea mea s-ar fi agravat și nu aș mai fi fost capabilă să mă apăr singură, nimeni nu ar fi putut profita de situația mea.
Avocatul mă ajutase să stabilesc o regulă foarte simplă: dacă apartamentul urma să fie vândut în timp ce eram internată, banii obținuți din vânzare nu puteau fi retrași sau transferați fără aprobarea mea expresă.
Andrei nu știa nimic despre asta.
Văzuse suma intrând în cont și fusese convins că planul lui reușise.
Doar că, atunci când încercase să transfere banii, banca îi respinsese operațiunea.
— Deci știai? m-a întrebat.
— Nu știam ce aveai de gând să faci. Dar începusem să mă întreb de ce te interesa atât de mult ce se va întâmpla cu banii mei dacă eu voi muri.
Nu a răspuns.
— Ai venit lângă patul meu și mi-ai spus că trebuie să-mi vând casa ca să pot supraviețui, am continuat. Iar la trei zile după ce am semnat, mi-ai lăsat actele de divorț pe noptieră.
— Liliana, putem discuta.
Am râs.
Cu doar câteva minute înainte îmi lăsase un bilețel în care scria că „nu e nimic personal”.
Iar acum voia să discutăm.
— Despre ce? Despre căsnicia noastră sau despre bani?
— Nu înțelegi situația.
— Atunci explică-mi.
Tăcere.
— Andrei?
A închis.
În aceeași după-amiază, avocatul meu a venit la spital.
I-am arătat actele de divorț.
Le-a citit cu atenție, apoi s-a uitat la mine.
— Vreți să continuăm?
M-am uitat la perfuzia de lângă pat.
Cu doar câteva zile înainte, aș fi făcut orice ca să-mi salvez căsnicia.
Acum voiam doar să mă salvez pe mine.
— Da.
În următoarele două zile, Andrei a mai încercat să mă sune de douăzeci și trei de ori.
Apoi au început mesajele.
La început, erau furioase.
După aceea, împăciuitoare.
„Am greșit.”
„Hai să nu distrugem totul.”
„Pot să vin să vorbim?”
Și, în cele din urmă:
„Liliana, măcar spune-mi ce se întâmplă cu banii.”
Mesajul acela a răspuns la ultima întrebare pe care o mai aveam.
Nu îi era teamă să mă piardă.
Îi era teamă să piardă banii.
Nu i-am mai răspuns.
Infecția a început să cedeze. Într-o dimineață, am reușit să mă ridic singură și să fac câțiva pași până la fereastră.
Asistenta care mă văzuse în ziua în care găsisem actele de divorț a zâmbit.
— Arătați mult mai bine.
— Și mă simt mai bine.
De data aceasta era adevărat.
Când am fost externată, Andrei nu mă aștepta.
Și, pentru prima dată, acest lucru nu m-a durut.
Apartamentul fusese vândut, dar banii erau ai mei. După ce am plătit toate cheltuielile, am închiriat pentru o perioadă un apartament mai mic și luminos, aproape de un parc.
Nu mai aveam nevoie de lux.
Aveam nevoie de liniște.
Divorțul s-a încheiat mai repede decât se așteptase Andrei. Documentele arătau clar când cumpărasem locuința și de unde proveniseră banii, iar avocatul meu avea toate actele necesare pentru a-mi proteja interesele.
Ultima dată când l-am văzut pe Andrei a fost pe holul tribunalului.
Purta același costum impecabil ca în ziua în care venise la spital.
Doar că acum părea prea mare pentru el.
— Liliana.
M-am oprit.
— Vreau să știi că nu mi-am dorit niciodată să se termine așa.
L-am privit câteva secunde.
— Nici eu.
A făcut un pas spre mine.
— Dacă nu ai fi făcut chestia aceea cu banii…
Atunci am înțeles că nici măcar acum nu pricepuse.
— Andrei, banii nu ne-au distrus căsnicia.
A tăcut.
— Doar mi-au arătat ce încercai să faci cu ea.
Am plecat.
Nu m-am întors să văd dacă mă privea.
Câteva luni mai târziu, am folosit o parte din banii obținuți din vânzarea apartamentului ca avans pentru o locuință mai mică, aleasă numai de mine.
O altă parte am pus-o deoparte pentru viitor.
Iar când am intrat pentru prima dată în noua mea casă, am găsit într-o cutie dosarul de la spital.
Printre documente se afla și o copie a actului pe care îl semnasem atunci.
Mi-am amintit mâna lui Andrei peste a mea.
„Semnează aici.”
În ziua aceea crezuse că mâna mea tremura pentru că eram prea slăbită ca să mă apăr.
Poate că avea dreptate.
Atunci.
Am luat actele de divorț, am semnat ultima pagină și am lăsat singură pixul jos.
De data aceasta, mâna nu-mi mai tremura.
