**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Andrei o aștepta în bucătărie. Telefonul lui era pe masă, iar în fața lui se afla o ceașcă de cafea neatinsă. Când Elena a intrat, nu i-a spus nici măcar „bună seara”.
— Ești mulțumită acum? Cristina a stat toată ziua singură cu copiii. Mama ei a fost nevoită să meargă la ea, deși i-a crescut tensiunea.
Elena și-a lăsat geanta pe un scaun.
— De ce nu te-ai dus tu?
— Pentru că nu este responsabilitatea mea să am grijă de copiii ei.
— Dar a mea este?
Andrei a tăcut câteva clipe, apoi a răspuns iritat:
— Tu te descurci bine cu copiii. Pentru tine era mai ușor.
— Nu era mai ușor, Andrei. Pur și simplu eu am acceptat de fiecare dată.
— Iar începi cu reproșurile.
— Nu. Doar pun capăt unui obicei care ne face rău amândurora.
Andrei s-a ridicat de la masă.
— Vrei să distrugi familia pentru o singură zi și pentru un curs despre amenajarea grădinilor?
Elena l-a privit calm.
— O familie nu se destramă pentru că unul dintre soți spune „nu”. Se destramă atunci când unul dintre parteneri consideră visele celuilalt o glumă și tratează ordinele mamei sale ca pe niște legi.
Andrei și-a luat telefonul și a ieșit din bucătărie. În noaptea aceea au dormit în camere separate.
În zilele următoare, Mariana nu a mai sunat-o pe Elena. Cristina a scos-o din grupul familiei fără nicio explicație. Andrei vorbea puțin și rece cu ea, de parcă aștepta ca Elena să-și ceară scuze și să readucă lucrurile la normal.
Dar Elena a continuat să meargă la curs.
A învățat despre compoziție, despre spațiile mici, despre lumină și despre felul în care o curte obișnuită putea fi transformată într-un loc plin de viață. Seara, își făcea temele la masa din sufragerie, cu creioanele colorate și planșele întinse în fața ei.
Pentru prima dată, în acele ore, nimeni nu-i cerea nimic.
După două săptămâni, Andrei s-a întors acasă cu un buchețel de frezii. Le-a pus pe masă și a rămas câteva clipe în picioare lângă ușă.
— Nu vreau să ne mai certăm, a spus el.
Elena s-a uitat la flori.
— Nici eu. Dar nu vreau nici să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic.
— Am înțeles că acel curs este important pentru tine.
— Nu este vorba doar despre curs. Vreau să înțelegi că și timpul meu contează. Nu poți să hotărăști în locul meu cum să-l folosesc, iar apoi să-mi spui că sunt egoistă pentru că refuz.
Andrei și-a plecat privirea.
— Mama a fost mereu așa. Ea hotărăște, iar eu… m-am obișnuit să nu o contrazic.
— Și ai ales să mă contrazici pe mine pentru că era mai simplu.
Andrei nu a negat.
Schimbarea nu s-a produs peste noapte. De câteva ori, el a mai început cu: „Mama a spus că…” sau „Cristina are nevoie de…”. Dar Elena îl oprea calm.
— Și tu ce ai răspuns?
La început, întrebarea îl enerva. Cu timpul însă, a început să-i înțeleagă sensul.
O lună mai târziu, Cristina l-a sunat într-o sâmbătă dimineață. Radu era din nou plecat, unul dintre copii avea puțină febră, celălalt refuza să doarmă, iar Cristina era complet epuizată.
Andrei s-a uitat spre Elena, ca și cum ar fi vrut să-i ceară ajutorul.
Ea nu a spus nimic. Doar a așteptat.
— Vin eu, i-a răspuns el surorii sale după câteva secunde. Stau cu copiii cât ai nevoie.
Patru ore mai târziu s-a întors acasă. Tricoul îi era pătat cu piure de fructe, avea o jucărie de plastic în buzunar, iar pe chip i se citea oboseala adevărată.
Elena pregătea ceaiul.
— Cum a fost? l-a întrebat.
Andrei a râs fără urmă de veselie.
— Cred că în patru ore am îmbătrânit cu doi ani.
— Cristina face asta în fiecare zi.
— Știu. Și acum înțeleg de ce avea nevoie de ajutor.
Elena i-a pus cana în față.
— Să ajuți nu este ceva rău. Problema apare atunci când îi ceri altcuiva să ajute în locul tău.
Andrei a dat încet din cap.
— Îmi pare rău, Elena. Pentru tot. Pentru felul în care am vorbit despre cursul tău… și despre tine.
La finalul cursului, Elena a pregătit un proiect pentru un cuplu care cumpărase o casă în apropiere de Snagov. Curtea era mică, îngustă și aproape complet acoperită de beton. Ea a proiectat însă alei simple, arbuști, o zonă umbrită și un mic colț cu flori care să reziste pe tot parcursul anului.
Clienții au fost încântați.
Câteva zile mai târziu, Elena a primit prima plată pentru munca ei. Nu era o sumă uriașă, dar a privit mult timp notificarea de pe telefon.
Nu banii o făceau să zâmbească.
Zâmbea pentru că acel proiect existase doar fiindcă, într-o sâmbătă dimineață, refuzase să renunțe.
Într-o seară, Andrei a găsit-o la masă, lucrând la o altă schiță. S-a apropiat în liniște, a privit desenul și a spus:
— Arată minunat.
Elena și-a ridicat privirea, surprinsă.
Andrei a pus lângă mâna ei o cană de ceai.
— Ai nevoie de ceva?
— Nu, mulțumesc.
— Bine. Atunci te las să lucrezi.
A plecat în sufragerie fără să o întrebe ce mai era de mâncare, fără să-i vorbească despre mama lui și fără să-i ceară să renunțe la ceea ce făcea.
Gestul lui nu ștergea tot ce se întâmplase înainte. Dar, pentru Elena, acel lucru simplu însemna mai mult decât freziile pe care i le adusese cu două săptămâni în urmă.
Pentru că respectul nu se exprimă întotdeauna prin declarații mărețe.
Uneori se vede în liniștea și spațiul pe care cineva ți le oferă, astfel încât să poți începe, în sfârșit, să-ți construiești propria viață.
