# Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Ușile liftului s-au deschis complet.
Mihai a ieșit grăbit, încă îmbrăcat în halatul alb. A făcut doi pași și m-a văzut.
Privirea lui a coborât spre pata mare de cafea de pe costumul meu. Apoi s-a mutat spre tânăra din fața mea.
Și s-a oprit acolo.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Stagiara a fost prima care și-a revenit.
— Mihai!
A alergat spre el și l-a prins de braț.
— În sfârșit! Spune-le cine sunt! Femeia asta m-a provocat și acum încearcă să mă umilească în fața tuturor!
Mihai s-a uitat la mâna ei.
— Dă-mi drumul.
— Ce?
— Am spus să-mi dai drumul.
Tânăra și-a retras imediat mâna.
În jurul nostru se adunaseră deja mai multe asistente și angajați. Nea Ghiță rămăsese lângă recepție, privind totul în tăcere.
Stagiara încercă să zâmbească.
— Mihai, spune-i. Spune-i cine sunt—
— Ce să-i spun?
Ea încremeni.
— Cine sunt eu.
Mihai își trecu mâna peste frunte.
— Cred că tocmai ai făcut o greșeală foarte mare.
— Eu?!
El se întoarse spre mine.
— Cătălina…
— Nu, l-am oprit. Mai întâi răspunde-i ei.
Stagiara ne privea când pe unul, când pe celălalt.
— Ce se întâmplă?
Mihai inspiră adânc.
— Femeia pe care tocmai ai umilit-o este Cătălina Ionescu.
Tânăra ridică din umeri.
— Și?
Mihai ezită o clipă.
— Soția mea.
Paharul gol îi alunecă din mână și se sparse pe podeaua de marmură.
— Nu…
M-am uitat la Mihai.
— Se pare că domnișoara a primit cu totul alte informații.
Fața lui se schimbase.
Și atunci am înțeles că problema era mult mai gravă decât simpla aroganță a unei stagiare.
— Mihai, am spus. Ai avut o relație cu ea?
Nu mi-a răspuns.
Nu era nevoie.
Tânăra făcu un pas înapoi.
— Mi-ai spus că mariajul vostru s-a terminat!
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Asta i-ai spus?
— Cătălina, putem discuta în biroul meu.
— Nu.
Vocea mea răsună pe coridor, mai puternic decât intenționasem.
— M-a umilit în mijlocul spitalului folosindu-se de numele tău. A amenințat un angajat și a filmat pacienți și membri ai personalului fără permisiune. Apoi mi-a aruncat cafeaua pe haine și a mințit că eu am împins-o.
Am făcut o scurtă pauză.
— Dacă a avut curajul să facă toate acestea, înseamnă că cineva a făcut-o să creadă că este protejată.
Mihai își coborî privirea.
Asta mi-a fost suficient.
Tânăra începu să plângă.
— Mi-a spus că va divorța! Mi-a spus că după terminarea stagiului voi avea un loc de muncă aici!
Murmurele din jur deveniseră tot mai puternice.
Mihai se întoarse spre ea.
— Oprește-te.
— De ce? Acum vrei să tac?!
Pentru prima dată, aroganța ei dispăruse complet.
Am privit-o și, în ciuda furiei mele, am înțeles ceva.
Nu era singura care mă mințise.
M-am întors spre una dintre asistentele-șefe.
— Vă rog să anunțați departamentul de Resurse Umane. Până la finalizarea unei anchete disciplinare, domnișoara nu mai are voie să-și desfășoare activitatea în spital.
Stagiara mă privi uluită.
— Nu poți face asta!
Mihai închise ochii.
— Ba da. Poate.
— De ce?
M-am uitat la ea.
Nu mai vedeam niciun motiv să ascund adevărul.
— Pentru că acest spital a fost construit de tatăl meu. Iar după moartea lui, responsabilitatea pentru el a revenit mie.
Fața tinerei deveni albă ca varul.
Privirea ei se îndreptă spre costumul meu pătat, apoi spre nea Ghiță și, în cele din urmă, spre telefonul cu care filmase.
Dintr-odată, totul începea să aibă sens.
Dar eu nu terminasem.
M-am întors spre Mihai.
— Iar tu îți vei delega atribuțiile executive până când consiliul va analiza situația.
— Cătălina…
— Nu amestec căsnicia noastră cu spitalul. Tocmai de aceea nu te concediez pe un hol și nu transform totul într-un spectacol. Dar există suficiente întrebări legate de relația ta cu o stagiară într-o instituție pe care o conduci.
Mihai nu mai avea nimic de spus.
Atunci l-am văzut pe Andrei apropiindu-se.
— Ce s-a întâmplat?
S-a uitat la mine, la pata de cafea de pe costumul meu și apoi la Mihai.
— E o poveste lungă, i-am răspuns.
Mi-am scos sacoul pătat.
Andrei mi-a întins discret halatul lui.
— Ia-l. Măcar până te schimbi.
L-am pus pe umeri.
Înainte să plec, m-am oprit lângă nea Ghiță.
— Sunteți bine?
Bătrânul a dat din cap.
— Eu sunt bine, doamnă. Dar dumneavoastră?
Întrebarea lui aproape m-a făcut să râd.
În mai puțin de zece minute aflasem că soțul meu mă înșela, fusesem umilită în fața unui întreg coridor și descoperisem că numele familiei mele fusese folosit ca armă împotriva propriilor angajați.
— O să fiu bine, i-am răspuns.
Am trecut pe lângă Mihai.
— Cătălina, te rog. Măcar ascultă-mă.
M-am oprit.
— În seara asta.
Ochii lui s-au ridicat spre mine.
— Atunci îmi vei spune tot. Fără jumătăți de adevăr. Fără „a fost o greșeală”. După aceea voi decide dacă mai există ceva între noi care merită salvat.
Am plecat înainte să-mi poată răspunde.
În baia de la etaj, am stat câteva minute în fața oglinzii.
Costumul meu alb era distrus.
Machiajul aproape dispăruse după călătorie.
Iar femeia din oglindă tocmai descoperise că viața ei nu era deloc așa cum crezuse.
Și totuși, nu părea învinsă.
Am deschis robinetul și am început să curăț cafeaua de pe mâini.
Mi-am amintit ceva ce tata îmi spusese când eram foarte tânără:
„Puterea nu se vede în felul în care îi tratezi pe cei care te pot ajuta. Se vede în felul în care îi tratezi pe cei de la care nu ai nimic de câștigat.”
În acea dimineață, o stagiară îmi arătase exact cine era.
Dar, fără să vrea, îmi arătase și cine devenise soțul meu.
Iar acesta era adevărul care mă durea cel mai tare.
Când am ieșit din nou pe hol, viața spitalului revenise deja la normal.
Medicii alergau între secții. Telefoanele sunau. O asistentă împingea un cărucior cu medicamente.
Nea Ghiță era din nou la postul lui.
Am trecut pe lângă el, iar omul mi-a zâmbit.
I-am zâmbit și eu.
În ziua aceea venisem la spital ca să-i fac soțului meu o surpriză.
În schimb, surpriza mă aștepta pe mine.
Și poate că a fost mai bine așa.
Pentru că uneori este suficientă o singură pată de cafea pentru a scoate la lumină lucruri pe care ani întregi de căsnicie au reușit să le ascundă.
