## Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Cătălin mă aștepta în zona de sosiri.
Nu zâmbea deloc.
În mână ținea telefonul, iar pe ecran era deschisă fotografia cu mine și Rareș.
Teodora a vrut imediat să alerge spre el.
– Tati!
Am prins-o ușor de mână.
– Rămâi lângă mine, iubita mea.
Cătălin ne văzuse deja și a venit direct spre noi.
– Frumos, Diana.
Nici măcar nu s-a uitat mai întâi la copil. Mi-a întors telefonul spre față.
– Trei zile. Atât ți-a trebuit?
– Pentru ce?
– Nu mă lua de prost.
– Este doar o fotografie.
– O fotografie în care dormi cu capul pe umărul altui bărbat.
– Este un om pe care l-am cunoscut în avion.
Cătălin a râs ironic.
– Sigur.
Teodora se uita nedumerită când la mine, când la el.
– Tati, nenea a făcut moneda să dispară.
Cătălin s-a întors spre ea.
– Ce nenea?
– Nenea Rareș.
Am văzut imediat cum i se schimbă expresia.
– Teodora, vino puțin la tati.
A întins mâna spre ea.
Fetița însă s-a apropiat și mai mult de mine.
– Nu, am spus. Discutăm fără s-o implicăm pe ea.
– Este și copilul meu.
– Știu.
– Atunci nu poți pur și simplu s-o iei la București.
L-am privit câteva secunde.
– Tu mi-ai spus să plec din apartament până vineri.
– Ție ți-am spus.
– Și unde trebuia să las copilul?
– Puteam să discutăm.
– Ai avut trei zile.
S-a apropiat de mine și și-a coborât vocea.
– Nu despre asta vorbim acum. Vorbim despre fotografia asta.
Atunci am înțeles.
Nu venise până la aeroport pentru că plecasem.
Nu venise din cauza celor două valize.
Nici măcar pentru că Teodora era cu mine.
Venise pentru fotografie.
– Chiar ai venit până aici doar pentru că m-ai văzut lângă alt bărbat?
– Nu este pur și simplu „alt bărbat”. Este Rareș Petrescu.
– Și?
– Și jumătate de internet vorbește despre voi.
Mi-am scos telefonul.
Postarea fusese deja preluată de mai multe pagini.
„Noua femeie din viața lui Rareș Petrescu?”
„Omul de afaceri, surprins alături de o brunetă și o fetiță.”
M-am uitat la Cătălin.
– Nu-mi vine să cred.
– Ce?
– Acum trei zile m-ai dat afară după ce am aflat că aveai de opt luni o relație cu altă femeie. Iar acum ai venit după mine pentru că, într-o fotografie, capul meu se află pe umărul unui bărbat.
– Nu schimba subiectul.
– Acesta este subiectul.
– Ești încă soția mea.
– Și când ai adus-o pe ea în viața noastră eram tot soția ta.
A tăcut.
Pentru prima dată de când venise, nu a avut un răspuns imediat.
– Diana?
Am recunoscut vocea din spatele meu.
Rareș.
Se întorsese.
Nu venise cu trei bodyguarzi și nici nu încerca să mă salveze.
Avea sacoul pe braț și telefonul în mână.
– Îmi cer scuze, a spus el. Mi-am dat seama că fotografia v-ar putea crea probleme și voiam să vă las numărul asistentei mele. O să cerem paginilor care au publicat imaginea să clarifice contextul.
Cătălin s-a uitat la el.
Apoi la mine.
– Deci chiar îl cunoști.
Rareș și-a ridicat ușor sprâncenele.
– De aproximativ o oră și jumătate.
– Nu vorbeam cu dumneavoastră.
– Am observat.
Cătălin s-a întors din nou spre mine.
– Plecăm.
– Cine?
– Noi.
– Eu merg la sora mea.
– Diana, nu mă obliga să fac scandal aici.
Rareș nu s-a apropiat.
Nu l-a amenințat.
M-a întrebat doar:
– Dumneavoastră sunteți cu acest domn?
Cătălin a răspuns înaintea mea:
– Este soția mea.
Rareș s-a uitat direct la mine.
– Nu asta am întrebat.
Mi-au trebuit câteva secunde să răspund.
Poate pentru că ani întregi răspunsesem la întrebări numai după ce mă gândeam mai întâi cum avea să reacționeze Cătălin.
– Nu, am spus.
Rareș a dat din cap.
– Am înțeles.
Atât.
Nu și-a chemat șoferul.
Nu s-a așezat între noi.
Nu i-a explicat lui Cătălin cine era și ce putea să-i facă.
Pur și simplu m-a lăsat să răspund singură.
Cătălin m-a privit de parcă tocmai îl insultasem.
– Bine. Atunci discutăm prin avocat.
– Bine.
Cred că se aștepta să mă sperii.
– Și Teodora?
– Tot ce ține de Teodora discutăm civilizat. Dar nu o folosim din cauza fotografiei.
Cătălin s-a uitat spre Rareș.
– Ai grijă în ce te bagi.
Rareș a rămas calm.
– Nu mă bag în nimic.
Apoi a arătat discret spre mine.
– Doamna v-a răspuns singură.
Cătălin a plecat.
Teodora l-a urmărit cu privirea.
– Tati nu vine cu noi?
M-am lăsat în genunchi lângă ea.
– Nu acum.
– Este supărat?
– Da.
– Pe mine?
– Nu. Niciodată pentru asta.
Am luat-o în brațe.
Când m-am ridicat, Rareș era încă acolo.
– Îmi pare rău, a spus.
– Nu dumneavoastră m-ați înșelat timp de opt luni.
A râs scurt.
– Corect.
Mi-a întins o carte de vizită.
– Nu trebuie să mă sunați. Dar dacă fotografia continuă să circule, oamenii mei pot trimite o clarificare. Nu vreau să vă treziți cu jurnaliști la ușă din cauza unei favori pe care v-am cerut-o eu.
Am luat cartonașul.
– Mulțumesc.
– Și eu vă mulțumesc pentru umăr.
– Cred că a fost invers.
– Aveți dreptate.
A plecat.
Eu și Teodora am luat un taxi până la sora mea.
În seara aceea am dormit amândouă în același pat.
A doua zi dimineață, Cătălin îi sunase deja pe părinții mei.
Mama m-a sunat la opt și jumătate.
– Diana, ce fotografie cu tine circulă peste tot?
Am închis ochii.
– Mamă, te rog.
– Cătălin spune că ai plecat de acasă pentru alt bărbat.
Asta m-a trezit mai repede decât cafeaua.
– Asta a spus?
– Spune că acum înțelege de ce erai atât de hotărâtă să vă despărțiți.
– Mamă, eu am găsit mesajele lui cu altă femeie acum două luni.
– Știu.
– Și el m-a dat afară din apartament.
– Știu și asta.
– Atunci ce mai trebuie explicat?
Mama a tăcut puțin.
– Nimic. Voiam doar să aud de la tine.
I-am povestit ce se întâmplase în avion.
La final, a început să râdă.
– Ce?
– Deci ai fugit de un bărbat care te înșela, iar în drum spre sora ta ai adormit din greșeală pe umărul unuia dintre cei mai cunoscuți bărbați din țară?
– Dacă o spui așa, sună foarte prost.
– Tot sună mai bine decât ultimele două luni.
Am început și eu să râd.
Fotografia a mai circulat încă două zile.
Echipa lui Rareș a transmis o explicație simplă: o pasageră și fiica ei stătuseră întâmplător lângă el, iar orice speculație legată de viața lui personală era falsă.
Povestea ar fi trebuit să se termine acolo.
Dar, după o săptămână, am primit un mesaj.
Era de la Rareș.
„Sper că nu v-am distrus definitiv reputația.”
I-am răspuns:
„Nu. Doar divorțul.”
Pe ecran au apărut cele trei puncte.
„Îmi pare rău.”
Am scris:
„Glumeam. Divorțul era deja în desfășurare.”
După câteva secunde a răspuns:
„Atunci mă simt cu aproximativ 40% mai puțin vinovat.”
Am zâmbit.
Nu am început imediat o poveste de dragoste.
Nu m-a invitat într-o vilă.
Nu mi-a oferit un loc de muncă.
Nu mi-a rezolvat divorțul.
În următoarele două luni am vorbit de câteva ori.
Uneori despre fotografia aceea.
Alteori despre lucruri fără nicio importanță.
Mi-am găsit un apartament mic de închiriat, aproape de sora mea. M-am transferat la o clinică din București și am început să-mi organizez viața în jurul Teodorei.
Cu Cătălin lucrurile au fost mai complicate.
După ce a înțeles că povestea cu Rareș nu era adevărată, a încercat să se apropie din nou de mine.
– Am făcut amândoi greșeli, mi-a spus într-o seară la telefon.
– Care a fost greșeala mea?
A tăcut.
– Știi la ce mă refer.
– Nu. Spune-mi.
– Fotografia.
– Am adormit într-un avion.
– Pe umărul unui bărbat.
– După ce tu aveai deja de opt luni o relație cu altă femeie.
– Iar începi.
Atunci mi-am dat seama cât de mult se schimbase ceva în mine.
Înainte aș fi încercat să-i explic.
Să-l conving.
Să-i demonstrez că aveam dreptate.
De data aceasta am spus doar:
– Noapte bună, Cătălin.
Și am închis.
Divorțul și programul Teodorei s-au rezolvat în lunile următoare fără războaiele cu care Cătălin mă amenințase la aeroport.
Nu am încercat să-i iau copilul.
Dar nici el nu putea decide singur unde urma să locuiască ea.
Cu greu, am ajuns la un program clar.
Într-o duminică, atunci când a venit să o ia pe Teodora, Cătălin m-a întrebat:
– Mai vorbești cu Petrescu?
– Uneori.
– Sunteți împreună?
M-am uitat la el.
– Nu mai este o întrebare la care trebuie să-ți răspund.
A rămas câteva secunde pe hol.
Apoi a luat ghiozdănelul Teodorei și a plecat.
Abia după aproape șase luni am acceptat să ies la cină cu Rareș.
Fără presă.
Fără șofer la ușă.
Fără un restaurant rezervat numai pentru noi.
Doar o terasă mică, într-o seară de joi.
Când a venit, s-a uitat la scaunul de lângă el.
– Am o întrebare.
– Dacă îmi cereți din nou să dorm pe umărul dumneavoastră, plec.
A râs.
– Nu. De data aceasta puteți rămâne trează.
– Atunci întrebați.
S-a așezat.
– Prima dată când ne-am întâlnit, v-am rugat să vă prefaceți.
– Îmi amintesc.
– Mai faceți asta?
– Ce anume?
M-a privit câteva secunde.
– Vă mai prefaceți că sunteți bine atunci când, de fapt, nu sunteți?
Nu am răspuns imediat.
M-am gândit la dimineața în care urcasem în avion cu două valize.
La mesajele lui Cătălin.
La camera surorii mele.
La prima noapte în apartamentul meu închiriat, când Teodora își alesese singură partea de pat pe care voia să doarmă.
Apoi m-am uitat la Rareș.
– Mult mai rar.
A zâmbit.
Și, pentru moment, asta a fost suficient.
