**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
„Ce fac fetele mele?”
Andrei și-a lăsat cheile pe comodă și s-a apropiat de noi.
Mara și-a ridicat ursulețul de pluș.
„Îi povesteam mamei despre camera mea cea nouă!”
Andrei s-a oprit.
Doar pentru o clipă.
Poate o secundă sau două.
Dar a fost suficient ca să observ.
„Mara…”
„Ce?” a întrebat ea nedumerită. „Acum pot să-i spun. E mama mea.”
M-am ridicat imediat.
„Las-o. N-a făcut nimic greșit.”
Andrei m-a privit cu îngrijorare.
„Alexandra, pot să-ți explic.”
„Perfect. Atunci începe cu Corina.”
A tăcut.
Iar tăcerea lui m-a înfuriat mai mult decât ar fi putut s-o facă orice răspuns.
„Am verificat situația financiară a firmei tale.”
„Unde ai verificat?”
„În documentele pe care le primesc pentru că firma ta încă îmi datorează 45.000 de euro. Am văzut plățile făcute către firma Corinei.”
Expresia lui s-a schimbat.
„Și înainte să-mi spui că nu înțeleg ce am văzut, mai știu ceva: firma ta și-a revenit de aproape trei luni.”
Mara ne privea atent.
Mi-am coborât vocea.
„Mara, te duci puțin în camera ta și alegi ce pijama vrei să porți în seara asta?”
„Bine.”
Și-a luat ursulețul și a fugit pe hol.
Am așteptat până când ușa camerei ei s-a închis.
Apoi m-am întors spre Andrei.
„Acum vorbește.”
„Nu aici.”
Am râs scurt și amar.
„Și tu?”
„Ce?”
„Mara mi-a spus că este un secret. Acum îmi spui și tu că nu putem vorbi aici. Unde trebuie să merg ca să aflu ce se întâmplă în propria mea căsnicie?”
„Nu asta am vrut să spun.”
„Atunci spune ce ai vrut.”
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
„Trebuia să afli peste două săptămâni.”
„Ce anume?”
„Totul.”
Mi-am încrucișat brațele.
„Am fost acolo ieri.”
A încremenit.
„Unde?”
„La casă.”
Privirea lui mi-a oferit răspunsul înainte să deschidă gura.
„Te-am văzut. Am văzut-o pe Corina. Și am văzut cum ai îmbrățișat-o.”
„Alexandra…”
„Nu. De acum vorbești doar când te întreb.”
Mi-am scos telefonul.
„Firma ta și-a revenit, dar mie nu mi-ai spus nimic. Trimiți bani firmei unei femei pe care o vezi aproape în fiecare sâmbătă. Fiica ta are o cameră într-o casă despre care eu nu știam absolut nimic. I-ai spus să păstreze secretul. Iar ieri te-am văzut îmbrățișând-o pe femeia aceea.”
Andrei a rămas nemișcat.
„Tu ce ai fi crezut în locul meu?”
N-a răspuns.
„Exact.”
Și-a luat cheile de pe comodă.
„Vino cu mine.”
„Unde?”
„La casă.”
„Nu.”
„Alexandra, te rog.”
„Nu mă urc în mașină doar ca să-mi mai arăți încă o surpriză.”
Atunci și-a scos telefonul, a căutat un număr și a pus apelul pe difuzor.
O femeie a răspuns.
„Da, Andrei?”
„Corina, sunt cu Alexandra.”
A urmat o pauză.
„A aflat?”
„Da.”
S-a auzit un oftat.
„Ți-am spus că ideea cu surpriza era proastă.”
M-am uitat la Andrei.
„Ce surpriză?”
Corina a continuat:
„Alexandra, înainte să spui ceva, trebuie să știi că eu sunt arhitecta proiectului. Nu sunt iubita lui Andrei și nu am fost niciodată.”
Am rămas tăcută.
„Plățile sunt pentru proiectare, materiale, echipele de muncitori și renovare. Iar ieri l-am îmbrățișat pentru că tocmai primiserăm confirmarea că ultima problemă legată de acte fusese rezolvată.”
„Ce acte?”
Corina a ezitat.
„Asta trebuie să ți-o spună el.”
Andrei a închis telefonul.
Am rămas în mijlocul sufrageriei, privindu-l.
„Ce casă este, Andrei?”
A tras adânc aer în piept.
„A noastră.”
„Noi nu avem o casă.”
„Acum avem.”
Eram pe punctul de a-i spune că nu era momentul pentru jocuri de cuvinte.
Dar el a continuat:
„Mai exact, tu ai.”
„Ce vrei să spui?”
„Casa va fi pe numele tău.”
L-am privit fără să înțeleg.
„Cum poți cumpăra o casă pe numele meu fără mine?”
„Nu am făcut transferul final fără tine. Contractele și toate documentele au fost pregătite astfel încât proprietatea să poată fi trecută pe numele tău. Urma să finalizăm totul împreună. De aceea mai aveam nevoie de două săptămâni.”
În sfârșit, lucrurile începeau să capete sens.
Dar încă nu suficient.
„Și banii mei?”
„Asta este separat.”
S-a dus la birou, a scos un dosar și l-a pus în fața mea.
„Firma îți poate restitui integral împrumutul.”
Am deschis prima pagină.
45.000 de euro.
Plus dobânda prevăzută în contract.
Totul.
„De când?”
„De aproape două luni.”
Am ridicat privirea.
„Atunci de ce nu mi-ai spus?”
Pentru prima dată de când intrase în casă, Andrei nu a încercat să găsească o explicație frumoasă.
„Pentru că am vrut să fac ceva spectaculos.”
„Lăsându-mă să cred că încă ai probleme financiare?”
„Da.”
„Și ți s-a părut o idee bună?”
„Atunci, da.”
„Dar acum?”
„Acum mi se pare o idee idioată.”
M-am așezat.
Furia mea nu dispăruse.
Doar își schimbase direcția.
„De ce casa aceea?”
Andrei s-a așezat în fața mea.
„Îți amintești prima dată când am mers la casa bunicilor tăi?”
„Casa nu mai era a lor.”
„Știu.”
Cu mulți ani înainte să-l cunosc pe Andrei, bunicii mei fuseseră obligați să vândă casa în care îmi petrecusem aproape toate vacanțele copilăriei.
Era o casă veche, cu pridvor.
Avea o curte mare.
Meri.
Și o mică grădină pe care bunica o apăra de găini de parcă ar fi fost granița țării.
Când îi povestisem lui Andrei despre acel loc, îi spusesem în glumă:
„Dacă voi avea vreodată suficienți bani, o să-mi cumpăr ceva asemănător.”
În cei trei ani petrecuți împreună, Andrei uitase multe dintre lucrurile pe care i le spusesem.
Dar nu și pe acela.
„Corina a găsit proprietatea”, mi-a spus. „Nu este casa bunicilor tăi. N-am vrut să copiez trecutul. Dar are teren, pridvor, pomi și suficient spațiu pentru noi trei.”
„Și camera Marei.”
A zâmbit slab.
„Mai ales camera Marei. Ea a ales culoarea.”
Am închis ochii.
„De ce ai dus-o acolo?”
„Bona a anulat într-o sâmbătă. Mama era plecată și nu aveam cu cine s-o las.”
„Așa că i-ai cerut unui copil de șase ani să ascundă o casă întreagă de mine.”
„I-am spus că este o surpriză.”
„Andrei.”
„Știu.”
„Nu. Nu cred că înțelegi.”
M-am ridicat.
„În ziua nunții mele, copilul tău mi-a spus că tatăl ei vede aproape în fiecare sâmbătă o femeie despre care eu nu știu nimic. Că femeia aceea îi pregătește o cameră într-o casă secretă. Apoi am descoperit că îi trimiți bani. Iar ieri v-am văzut îmbrățișându-vă.”
Andrei și-a coborât privirea.
„Cum credeai că vor arăta toate astea dacă aflam înainte să-mi spui tu adevărul?”
„Nu m-am gândit atât de departe.”
„Exact.”
Asta era adevărata problemă.
Nu Corina.
Nu casa.
Nici măcar banii.
Andrei pregătise o surpriză atât de mare încât, pentru a o păstra secretă, ascunsese bucăți întregi din viața noastră.
„Vreau să văd casa”, am spus.
A ridicat capul.
„Acum?”
„Da.”
„Și Mara?”
„Vine cu noi.”
Mara a fost încântată când a auzit.
Pe drum a vorbit aproape fără oprire.
„Tati, pot să-i arăt eu camera?”
Andrei m-a privit.
„Da.”
„Și pomul?”
„Da.”
„Și locul unde ai spus că putem pune leagănul?”
„Tot.”
Când am ajuns, Corina ne aștepta.
Era aceeași femeie pe care o văzusem cu o zi înainte în brațele soțului meu.
De aproape, nu avea nimic misterios.
Ținea o mapă sub braț, avea un creion după ureche și praf alb pe pantalonii negri.
„Îmi pare foarte rău”, mi-a spus.
„Pentru îmbrățișare?”
A roșit.
„Pentru că n-am insistat mai mult ca el să-ți spună adevărul.”
Andrei a ridicat mâinile.
„Am înțeles. Eu am fost idiotul proiectului.”
„Categoric”, a spus Corina.
Pentru prima dată după nuntă, am râs.
Puțin.
Mara m-a luat de mână.
„Vino!”
Camera ei era la etaj.
Nu era încă terminată.
Pereții fuseseră doar pregătiți pentru vopsit.
Pe podea se aflau trei mostre de culoare.
Mara a arătat spre una.
„Asta.”
Era un galben foarte deschis.
„Doamna Corina a spus că tu trebuie să hotărăști dacă este frumos.”
M-am uitat la Andrei.
„Deci n-ați ales definitiv culoarea fără mine.”
„Nu.”
„Mobilierul?”
„Nu este comandat.”
„Bucătăria?”
„Nici ea.”
„Baia?”
„Doar instalațiile sunt făcute.”
Începeam să înțeleg.
Nu construise viața noastră fără mine.
Pregătise doar cadrul și intenționa să mă aducă aici înainte de luarea deciziilor finale.
Tot era prea mult.
Dar era cu totul altceva decât ceea ce îmi imaginasem.
Am coborât.
Pe masa din sufrageria neterminată se aflau documentele.
Le-am citit.
Pe toate.
Andrei a rămas lângă mine fără să mă grăbească.
Când am terminat, am împins dosarul spre el.
„Nu semnez astăzi.”
„Știu.”
„Și nu pentru că nu vreau casa.”
A așteptat.
„Ci pentru că, de acum înainte, niciunul dintre noi nu va mai lua singur decizii de zeci de mii de euro, pretinzând că o face pentru binele celuilalt.”
„De acord.”
„Și nu mai pui niciodată copilul să păstreze secrete față de mine.”
„De acord.”
„Iar dacă firma își revine, aflu de la tine, nu din niște rapoarte financiare.”
„De acord.”
Mara ne privea curioasă.
„Vă certați?”
M-am aplecat spre ea.
„Nu. Stabilim niște reguli.”
S-a gândit câteva clipe.
„Și eu am reguli?”
„Da.”
„Care?”
Andrei a răspuns înaintea mea:
„Nu mai păstrezi case secrete.”
Mara a izbucnit în râs.
Am semnat documentele abia după ce avocatul meu le-a verificat și după ce cei 45.000 de euro împrumutați firmei, împreună cu dobânda, au intrat înapoi în contul meu.
Casa a devenit a mea.
Dar renovarea a devenit a noastră.
Am ales împreună bucătăria.
Andrei voia ceva foarte modern.
Eu voiam lemn.
Mara voia un frigider galben.
Până la urmă, nimeni n-a obținut exact tot ce își dorea.
Câteva săptămâni mai târziu eram din nou în camera Marei.
Ea stătea pe podea, înconjurată de mostrele de culoare.
„Pot să vă spun un secret?”
Eu și Andrei ne-am privit.
„Depinde”, am spus.
Mara și-a dus mâna la gură și a șoptit:
„Am ascuns bomboane în geanta lui tati.”
Andrei s-a uitat imediat spre geanta lui.
Mara a început să râdă.
Am râs și eu.
Atunci Andrei mi-a întins cheia casei.
Am luat-o.
„Surprize mici”, i-am spus.
A dat din cap.
„Surprize mici.”
„Case întregi?”
„Niciodată.”
De data aceasta l-am crezut.
