Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Răzvan a intrat în bucătărie ținându-l pe Darius în brațe.
Eu am rămas în prag și l-am urmărit.
A deschis frigiderul, s-a uitat înăuntru și l-a închis. Apoi a început să caute prin dulapuri.
— Irina, unde este laptele praf?
Ea nu i-a răspuns.
— Irina?
— În dulapul de lângă frigider, a spus într-un târziu.
A găsit cutia, dar a rămas cu ea în mână.
— Câte măsuri trebuie să pun?
Irina și-a apăsat fruntea cu palma.
— Ai instrucțiunile pe cutie.
— Știu, dar spune-mi tu. Nu auzi că plânge?
Atunci ea și-a ridicat ochii spre el.
— Ba da. Exact asta se întâmplă.
— Ce vrei să spui?
— Că plânge și trebuie să găsești singur o soluție.
Răzvan s-a înroșit la față.
— Abia am venit de la serviciu. În loc să-mi explicați ce s-a întâmplat, v-ați apucat amândouă să mă judecați.
M-am apropiat de el.
— Pentru astăzi, Irina a terminat. Nu se mai ocupă de nimic.
— Cum adică?
— Înseamnă exact ce ai auzit.
Irina a încercat să intervină.
— Mamă Elena, dar copiii…
— Au și tată, i-am răspuns.
Răzvan a pus cutia pe blat cu o lovitură scurtă.
— Foarte bine! Mă descurc eu. Doar n-o fi atât de complicat.
Fără să-și dea seama, spusese tocmai lucrul de care aveam nevoie.
În orele care au urmat, realitatea i-a oferit toate explicațiile.
Darius n-a vrut biberonul, fiindcă apa era prea caldă.
În timp ce tatăl lui încerca să-l liniștească, Maria a răsturnat un pahar cu apă. Răzvan s-a aplecat să șteargă, iar bebelușul a început din nou să plângă.
— Acum ce mai are?
Irina stătea întinsă și nu spunea nimic.
— Poate trebuie să-i schimbi scutecul, i-am sugerat.
L-a dus în dormitor.
N-au trecut nici două minute și l-am auzit strigând:
— Irina! Unde ai pus scutecele?
M-am dus eu la el.
— Las-o să se odihnească.
— Mamă, habar n-am unde sunt lucrurile!
— Tocmai despre asta încerc să-ți vorbesc de două ore.
A găsit scutecele, apoi a început să caute șervețelele umede.
Între timp, Mariei i se făcuse foame.
— Este ciorbă pe aragaz, i-am spus.
S-a apropiat de oală și a privit-o câteva clipe.
— Era pe foc când a leșinat?
— Da.
A încremenit.
Cred că acela a fost primul moment în care a înțeles că toate acele lucruri mărunte, pe care le considera aproape neînsemnate, trebuiau făcute în același timp. Nu se opreau doar pentru că femeia care le ținea sub control nu mai avea putere.
Totuși, încă se împotrivea adevărului.
Mai târziu, m-a chemat deoparte.
— Nu e corect, mamă.
— Ce anume?
— Felul în care o întorci împotriva mea.
Mi-a scăpat un râs amar.
— Răzvane, soția ta era deja căzută pe podea când am ajuns. N-am venit eu să-i inventez motive de supărare.
— Eu muncesc câte zece ore pe zi.
— Iar ea câte ore muncește?
— Nu poți compara serviciul meu cu faptul că ea stă acasă.
Am simțit cum mă cuprinde din nou furia.
Dar de data aceasta n-am ridicat vocea și n-am încercat să-l conving.
— Bine.
— Ce înseamnă asta?
— Mâine o iau pe Irina la mine.
S-a uitat la mine, nedumerit.
— Pentru ce?
— Pentru două zile de odihnă. Să doarmă, să mănânce liniștită și să-și recapete puterile.
— Și cu copiii cum rămâne?
— Copiii rămân cu tine.
Expresia i s-a schimbat imediat.
— Mamă, Darius se trezește noaptea.
— Știu.
— Maria trebuie pregătită și dusă dimineața.
— Știu și asta.
— Iar eu am serviciu.
L-am privit drept în ochi.
— Adineauri spuneai că Irina doar stă acasă. Atunci ar trebui să te descurci fără prea mari probleme.
N-a mai răspuns.
A doua zi, Irina s-a lăsat convinsă cu greu să mă însoțească.
Răzvan nu era deloc încântat, dar nu mai putea susține că responsabilitățile erau prea mari. Ar fi contrazis tot ce spusese până atunci.
În prima noapte, telefonul meu a sunat la 1:20.
Era el.
Nu am răspuns.
La 2:05 a încercat să o sune pe Irina, însă telefonul ei era pe silențios.
Dimineața, pe ecran apăruseră nouă apeluri pierdute.
La șapte și jumătate a sosit și un mesaj:
„Unde găsesc bluza albă a Mariei?”
Irina s-a apucat imediat să-i răspundă.
I-am luat încet telefonul din mână.
— Lasă-l să găsească o soluție.
— O să întârzie cea mică.
— Poate să-i aleagă altă bluză.
În a doua seară nu ne-a mai sunat.
După două zile, când ne-am întors, ne-a deschis ușa cu Darius în brațe.
Purta un tricou pătat. Pe masă se adunaseră două căni, câteva jucării și un castron cu resturi de cereale uscate pe margine. Maria urmărea desene animate.
Casa nu era un dezastru fără ieșire.
Era doar locul în care un om încercase să ducă singur prea multe responsabilități.
Răzvan și-a privit soția.
Nu a ținut un discurs despre ce învățase. Nici nu și-a cerut iertare pe loc.
A întrebat doar:
— Ai reușit să te odihnești?
Irina a încuviințat.
— Da.
— Mă bucur.
Atât.
Mai târziu, după ce copiii au adormit, l-am auzit vorbind în bucătărie.
— Nu știam că Darius se trezește de patru ori pe noapte.
Irina a tăcut.
— Nici că îți trebuie douăzeci de minute ca s-o convingi pe Maria să se îmbrace.
Ea tot nu a spus nimic.
— Și nici că, imediat ce adoarme unul, începe celălalt.
În cele din urmă, Irina i-a răspuns:
— Nu știai pentru că tu dormeai.
Vorbele ei l-au lovit, dar nu s-a apărat.
În dimineața următoare s-a ridicat când Darius a început să plângă.
Asta nu înseamnă că totul s-a schimbat dintr-odată.
Prima săptămână a fost grea. Răzvan se enerva, uita lucruri și încă îi cerea Irinei:
— Spune-mi ce am de făcut.
Iar ea îi explica, de fiecare dată, că nu mai voia să fie persoana care organiza totul și împărțea sarcini.
Au avut și o ceartă serioasă. El a încercat din nou să susțină că programul său era mai dificil fiindcă aducea cei mai mulți bani în casă.
De data aceasta, Irina nu a cedat.
— Atunci angajează oameni pentru toate lucrurile de care mă ocup eu. Pe cineva pentru copii, pe cineva pentru curățenie, pentru gătit și cumpărături. Calculează cât te-ar costa și abia după aceea spune-mi că eu nu muncesc.
N-a mai repetat afirmația.
Încetul cu încetul, Răzvan a început să se ocupe de copii seara și să facă cumpărăturile. Dimineața o pregătea pe Maria, iar în weekend nu mai aștepta să i se spună ce era de făcut.
Într-o sâmbătă, Irina a ieșit cu sora ei pentru trei ore.
La întoarcere, l-a găsit pe Răzvan așezat pe podea, cu Darius în brațe. Maria îi cerea suc, iar bucătăria arăta așa cum arată adesea o bucătărie într-o casă cu copii mici.
El a ridicat privirea spre soția lui.
— Cum ai reușit să faci asta în fiecare zi?
Irina și-a lăsat geanta jos.
— N-am reușit. M-am epuizat încercând.
De data aceasta, fiul meu nu a mai avut nimic de spus.
Câteva săptămâni mai târziu, m-a sunat.
— Mamă, cred că încep să înțeleg.
— Ce anume?
A urmat o scurtă pauză.
— Credeam că sunt un soț bun fiindcă muncesc și mă întorc acasă. Numai că, odată ajuns acasă, mă purtam ca un musafir.
Nu l-am felicitat.
Era tată și soț. Faptul că își asuma partea de responsabilitate nu era o faptă ieșită din comun.
Dar m-am bucurat că înțelesese înainte ca Irina să rămână fără nicio urmă de putere.
Poate că tocmai asta uităm când spunem că femeilor le este ușor fiindcă au la dispoziție toate aparatele moderne.
Mașina de spălat curăță hainele, dar nu observă că s-au terminat scutecele.
Aspiratorul adună praful, dar nu poate liniști un copil care plânge.
Aragazul încălzește mâncarea, dar nu hotărăște ce trebuie pregătit pentru familie.
Niciun aparat nu poate înlocui omul care ține minte totul, observă ce lipsește, anticipează nevoile și se ocupă de ele, zi după zi.
Irina nu avea nevoie de un soț care să-i ofere, din când în când, „o mână de ajutor”.
Avea nevoie de un partener care să înțeleagă că locuința aceea era și responsabilitatea lui.
Și că acei copii aveau nevoie de el în aceeași măsură în care aveau nevoie de ea.
