Partea a doua — Continuarea poveștii
Rămăsesem în picioare, cu șervețelele strânse în mâini.
Mărioara a izbucnit prima în râs.
— Vega? Ce mai înseamnă și asta?
Domnul Petrescu nu i-a răspuns. Privirea lui rămăsese asupra mea, așteptând o confirmare.
— Da, am spus. Acesta era numele cu care semnam lucrările care ieșeau din atelier.
— Eram sigur.
Nu avea expresia unui om impresionat că întâlnise o celebritate. Părea doar mulțumit că găsise, în sfârșit, răspunsul la o întrebare legată de meseria lui.
— Am avut ocazia să văd trei obiecte restaurate de dumneavoastră. Acesta este unul dintre ele.
A arătat spre cruce.
Socrul meu m-a privit nedumerit.
— Tu ai restaurat-o?
— Da. Acum aproape nouă ani.
— Chiar pe aceasta?
— Chiar pe aceasta.
Mărioara a clătinat din cap.
— Haideți să nu exagerăm.
Petrescu s-a întors spre ea.
— De ce spuneți asta?
— Pentru că ea…
Nu și-a terminat fraza.
Probabil voia să amintească, încă o dată, că nu aveam studii universitare.
— Cătălina a lucrat într-un atelier, a intervenit Andrei.
M-am uitat la el.
Știa prea bine că acele cuvinte spuneau doar o mică parte din adevăr.
Petrescu a început să mă întrebe despre restaurarea făcută atunci.
I-am explicat cum refăcusem îmbinarea, cum lucrasem porțiunea de email și de ce preferasem să păstrez o imperfecțiune aproape invizibilă, în loc să îndepărtez prea mult din metalul original.
După a treia întrebare, răspunsurile mele lămuriseră totul.
— Impresionant, a murmurat socrul meu.
Mărioara și-a așezat paharul pe masă.
— Foarte bine. A reparat câteva vechituri. Și ce schimbă asta?
Atunci am înțeles.
Oricât de multe aș fi explicat, oricâte dovezi aș fi adus, nu puteam obține respectul ei împotriva voinței sale.
Și, pentru prima dată, am simțit că nu mai aveam nevoie de el.
— Nimic, am răspuns.
M-a privit surprinsă.
— Cum adică?
— Pentru dumneavoastră, nu schimbă nimic.
Petrescu a vrut să intervină, însă Andrei s-a apropiat de noi.
— Mamă, este de ajuns.
O clipă am crezut că, în sfârșit, avea să mă apere până la capăt.
Apoi s-a întors spre mine.
— Cătălina, te rog. Nu acum. Este aniversarea lor.
L-am privit în tăcere.
Șapte ani.
De șapte ani auzeam aceleași răspunsuri.
Nu acum.
Nu are rost.
Mai lasă și tu de la tine.
Doar știi cum este mama.
— Atunci când, Andrei?
— Discutăm acasă.
— Asta îmi spui de șapte ani.
— Te rog, nu aici.
— Exact.
Am lăsat șervețelele pe masă.
— Niciodată aici. Niciodată de față cu ea. Niciodată în clipa în care ar fi contat.
Mărioara a oftat apăsat.
— Dumnezeule, chiar faci o scenă pentru că cineva și-a amintit cu ce te ocupai acum zece ani?
M-am întors spre ea.
— Nu. Doar că nu mai vreau să fac un lucru.
— Ce lucru?
— Să încerc să vă conving că am valoare.
Mi-am luat geanta.
Înainte să ies, Petrescu m-a oprit.
Nu mi-a promis o comandă spectaculoasă și nici nu mi-a încredințat vreun obiect neprețuit.
Mi-a întins o simplă carte de vizită.
— Dacă vă hotărâți să reveniți la meserie, dați-mi un telefon. Am câteva piese pentru care mi-ar prinde bine o evaluare.
Am luat-o.
— Vă mulțumesc.
Andrei m-a ajuns din urmă în parcare.
— Cătălina!
M-am oprit.
— Ce ai de gând să faci?
— Să merg acasă.
— Și eu?
— Tu ai rămas la o aniversare.
— Te rog, nu face asta.
Mi-a scăpat un râs amar.
— Ce anume fac, Andrei?
— Transformi o seară neplăcută într-o problemă mult mai mare.
Atunci mi-am dat seama că încă nu înțelegea.
— Nu seara aceasta este problema.
— Știu că mama a întrecut măsura.
— Mama ta nu este cea mai mare problemă a mea.
A rămas tăcut.
— Tu știai cine sunt când ne-am cunoscut. Știai cât muncisem și ce însemna atelierul pentru mine.
— Nu ți-am cerut niciodată să renunți pentru totdeauna.
— Nu. Mi-ai cerut să mai aștept. Apoi să mai am puțină răbdare. Să nu aduc vorba despre meseria mea în fața mamei tale. Să tac atunci când mă umilea. Să nu stric prânzurile de duminică.
Și-a trecut palma peste față.
— Am vrut doar să fie liniște.
— Știu.
Tocmai asta mă durea.
— Ai vrut liniște pentru tine. Iar prețul a fost demnitatea mea.
Nu a mai spus nimic.
În noaptea aceea am dormit separat.
A doua zi am scos din debara cutiile pe care nu le mai deschisesem de ani întregi.
În ele erau lupa, pensetele, instrumentele fine și câteva suporturi.
Unele lucruri trebuiau înlocuite. Altele aveau nevoie doar să fie curățate.
Nici mâna mea nu mai avea siguranța de odinioară.
Cu toate acestea, am format numărul de pe cartea de vizită.
Petrescu nu a venit cu o piesă de muzeu.
Mi-a adus o broșă veche din argint, cu închizătoarea stricată, și m-a întrebat dacă îi puteam evalua starea.
Am cercetat-o aproape o oră înainte să-i răspund.
— Da, pot.
Prima lucrare mi-a luat mult mai mult timp decât mi-ar fi luat în trecut.
De două ori a trebuit să mă opresc, fiindcă îmi înțepeniseră degetele.
Dar, când am terminat, am recunoscut ceva familiar în lucrul făcut de mâinile mele.
Priceperea nu dispăruse.
Nici Vega nu dispăruse.
O ținusem doar închisă într-o cutie timp de șapte ani.
Cu Andrei, schimbările au venit mai greu.
La început, mi-a spus că puteam reveni la viața noastră obișnuită și că urma să discute el cu mama lui.
— Viața aceea ți se părea firească ție, i-am răspuns. Eu nu mai pot trăi așa.
Am încetat să particip la mesele de duminică.
Mărioara s-a înfuriat.
Apoi s-a declarat jignită.
În cele din urmă, i-a spus lui Andrei că încercam să-l rup de familie.
Pentru prima dată, nu mi s-a mai cerut mie să rezolv situația.
Andrei i-a explicat că putea veni singur, dacă dorea, însă nu avea să mă mai roage să accept insulte de dragul unei mese liniștite.
Era un început.
Nu ștergea cei șapte ani.
Dar însemna totuși ceva.
Între timp, am găsit un spațiu mic pentru atelier.
Nu avea nimic spectaculos.
Era o cameră cu o fereastră mare, o masă trainică și suficient loc pentru uneltele mele.
Primele luni nu au fost ușoare.
Pierdusem legătura cu unii dintre oamenii cu care lucrasem. Alții apelau deja la alți restauratori.
Am început cu lucrări mărunte.
Le făceam încet, cu răbdare.
Apoi a mai venit o comandă.
Și încă una.
Într-o după-amiază, Andrei a trecut pe la atelier.
Era prima lui vizită.
Eu restauram o brățară veche.
S-a așezat pe scaunul din colț și m-a urmărit în liniște câteva minute.
— Mama a întrebat dacă vii duminică.
Nu mi-am ridicat privirea.
— Știi deja răspunsul.
— Da.
S-a lăsat tăcerea.
Apoi a adăugat:
— I-am spus că nu vii.
Mi-am continuat lucrul.
— Și cum a reacționat?
— A început să facă scandal.
M-am uitat la el.
— Tu ce ai făcut?
— Am plecat.
Atât.
Nu a ținut un discurs.
Nu a încercat să-mi prezinte mama lui drept un monstru.
Nici nu a așteptat să-l felicit.
După câteva minute, s-a apropiat de masa de lucru.
A privit penseta dintre degetele mele și piesa minusculă pe care o cercetam sub lupă.
— Uitasem de ce sunt în stare mâinile tale.
M-am oprit.
Mi-am privit mâinile.
Aceleași care, vreme de șapte ani, purtaseră farfurii de la o masă la alta, în timp ce ceilalți își dădeau cu părerea despre valoarea mea.
Apoi mi-am îndreptat ochii spre Andrei.
— Nu tu ai uitat.
Am ridicat din nou penseta.
— Eu am uitat.
