Partea a doua – Continuarea poveștii
Profesorul Marinescu m-a privit, iar expresia i s-a schimbat brusc. Abia atunci părea să înțeleagă cât de înfricoșătoare devenise pentru mine situația.
— Ai dreptate, a spus fără să ezite.
S-a îndreptat spre ușă, a descuiat-o și a deschis-o larg.
— Îmi pare rău. Nu trebuia să procedez așa. Ușa rămâne deschisă. Dacă vrei să pleci, ești liberă să o faci.
Mai aveam doar câțiva pași până la ieșire când pe coridor a apărut o femeie de vreo șaizeci de ani. Își purta părul cărunt prins la spate și strângea la piept un dosar albastru. Când m-a zărit, s-a oprit brusc.
Dosarul aproape i-a căzut din mâini.
— Dumnezeule… a murmurat.
M-am uitat la profesor.
— Cine este doamna?
Femeia s-a apropiat încet, având grijă să nu vină prea aproape.
— Sunt Adriana Ionescu. Am studiat împreună cu tatăl tău.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Cu tata?
— Da. Și cu Robert.
Profesorul Marinescu a închis pentru o clipă ochii.
— Emilia, eu și tatăl tău am fost cei mai buni prieteni.
Cuvintele lui nu aveau sens pentru mine. Tata nu-mi vorbise niciodată despre el.
Adriana a desfăcut dosarul și a scos o fotografie veche, făcută cu aproape douăzeci și cinci de ani în urmă, chiar în fața universității. Trei tineri stăteau alături și zâmbeau spre aparat.
Pe tata l-am recunoscut imediat.
Lângă el se afla profesorul Marinescu, cu un chip mult mai tânăr.
Între ei stătea o fată.
Mi s-au înmuiat picioarele.
Semăna atât de mult cu mine, încât pentru o clipă n-am mai putut vorbi.
— Cine e? am întrebat într-un târziu.
Adriana și-a șters lacrimile.
— Irina, sora mea.
Profesorul și-a apropiat un scaun, însă a rămas la distanță de mine.
Povestea s-a conturat treptat.
În studenție, tata, Robert și Irina fuseseră foarte apropiați. Tata și Irina avuseseră o relație care durase câțiva ani. După despărțire, el o cunoscuse, mai târziu, pe femeia pe care eu o numeam mamă.
Irina își pierduse viața într-un accident de mașină, înainte de nașterea mea.
— Nu înțeleg ce legătură are asta cu mine.
Adriana m-a privit cu atenție.
— Nici noi nu știm încă. Încercăm să aflăm.
M-a cuprins un fior.
La începutul semestrului, profesorul îmi remarcase numele în catalog. Dumitrescu îi trezise o bănuială, dar un nume nu era suficient. Apoi mă văzuse.
Asemănarea cu Irina îl tulburase profund.
Așa se explica întrebarea despre tatăl meu.
Așa se explica privirea lui din curtea facultății.
Și tot de aceea spusese la telefon: „Cu siguranță ea este.”
Numai că bănuiala lor mergea mult dincolo de o simplă asemănare fizică.
Adriana a scos o scrisoare.
— Am descoperit-o acum câteva săptămâni, când am eliberat apartamentul mamei mele.
Irina o scrisese cu puțin înainte de accident. Îi mărturisea surorii sale că trebuia să discute urgent cu Daniel despre „copil”.
Mi s-a întors stomacul pe dos.
— Credeți că Irina ar putea fi mama mea?
— Nu știm, a răspuns repede Adriana. Și trebuie să fim foarte clari în privința asta. O fotografie și o scrisoare nu sunt suficiente ca să tragem o asemenea concluzie.
Profesorul Marinescu nu mai părea enigmatic. Părea rușinat.
— Am procedat foarte prost, Emilia. Trebuia să-ți spun direct ce se întâmplă, nu să te opresc după cursuri. La început am vrut să verific dacă ești fiica lui Daniel. Apoi am tot amânat discuția. Am chemat-o astăzi pe Adriana ca să-ți arătăm ce avem. Dar felul în care ți-am vorbit înainte să ajungă și faptul că am încuiat ușa au fost complet nepotrivite.
Nu puteam să-l contrazic.
Chiar dacă intențiile lui fuseseră altele decât cele de care mă temusem, mă făcuse să mă simt în pericol.
Am luat fotografia și am plecat.
În aceeași seară m-am dus la părinții mei.
Când am așezat poza pe masă, tata a rămas alb la față.
Cristina, mama mea, a izbucnit în plâns.
Atunci mi-au spus adevărul.
Da, Irina fusese însărcinată în momentul accidentului.
Dar eu nu eram copilul acela.
Tata știa de sarcină, iar copilul era al lui. Din nefericire, medicii nu reușiseră să-i salveze nici pe Irina, nici pe copilul nenăscut.
Eu venisem pe lume aproape doi ani mai târziu, după ce tata și Cristina se căsătoriseră.
— Dar asemănarea? De ce arăt atât de mult ca ea?
Tata și-a acoperit pentru o clipă fața cu mâinile.
— Irina și mama ta sunt verișoare.
Am rămas tăcută.
Mama mi-a explicat că, după moartea Irinei, familiile se îndepărtaseră. Ea și tata se cunoscuseră ulterior, la o reuniune de familie. Nu existase o relație între ei cât timp Irina trăia. Totuși, tata se temuse mereu că, spusă incomplet, povestea ar fi putut lăsa o impresie greșită.
A doua zi am vorbit cu Adriana. Au urmat alte discuții, fotografii, certificate și documente păstrate de familie. Toate susțineau ceea ce îmi povestiseră părinții.
Nu exista o adopție ascunsă. Nu trăisem sub o identitate falsă.
Exista doar o pierdere veche, în jurul căreia adulții ridicaseră un zid de tăcere.
Profesorul Marinescu și-a cerut scuze atât oficial, cât și într-o discuție personală. Le-am acceptat, însă am ținut să-i spun ceva:
— Când vreți să ajutați o studentă, nu o izolați, nu încuiați ușa și nu-i cereți să păstreze un secret. Nici măcar atunci când sunteți convins că aveți cele mai bune intenții.
A încuviințat.
— Ai dreptate.
Cu câteva luni înainte să absolv, Adriana mi-a dăruit o copie a fotografiei originale.
Am așezat-o într-un album de familie.
Nu fiindcă Irina ar fi fost mama mea.
Nu era.
Ci fiindcă făcuse parte din viața tatălui meu și, prin el, din povestea mea.
Ceea ce aproape mă făcuse să plâng în acea sală nu fusese descoperirea unui adevăr îngrozitor despre propria identitate.
Fusese întâlnirea cu chipul unei femei dispărute cu douăzeci și cinci de ani înainte. Și înțelegerea faptului că profesorul, care o iubise ca pe o soră, rămăsese fără cuvinte atunci când mă văzuse intrând la curs.
