Partea a doua – Continuarea poveștii
— Nu pleca, mamă. Te rog, nu pleca și tu.
Petrică îmi spusese „mamă”.
Poate că nici nu realizase ce rostise.
Eu însă auzisem limpede.
Mi-am întors privirea spre Ancuța. Chipul i se schimbase.
— Nu o mai numi așa! a izbucnit ea.
Băiatul s-a strâns și mai tare lângă mine.
— Dar e mama!
— Nu e!
— Ancuța…
— Mama noastră a murit!
Pentru o clipă, glasul ei a fost mai puternic decât vântul.
— Dacă îi spui ei „mamă”, înseamnă că ai uitat-o pe a noastră!
Petrică a izbucnit în plâns.
M-am aplecat la înălțimea lui.
— Ascultă-mă bine. Nu ai uitat pe nimeni.
Apoi m-am uitat la fetiță.
— Iar eu știu că nu sunt mama voastră.
Răspunsul meu a surprins-o.
— Atunci spune-i să nu-ți mai zică așa.
— Nu pot hotărî eu ce simte el. Așa cum nu pot hotărî nici ce simți tu.
Am așezat felinarul și am închis ușa.
— Nu plec în viscol. Stau aici cu voi până se întoarce tatăl vostru.
Ancuța s-a așezat lângă sobă, păstrând distanța.
Petrică a rămas agățat de fusta mea.
Doru a ajuns aproape de miezul nopții. A bătut stăruitor în ușă până l-am auzit.
Era plin de zăpadă și abia se mai ținea drept. Sania se răsturnase, iar el fusese nevoit să străbată pe jos o bună parte din drum.
Petrică i s-a aruncat în brațe.
Doru a căutat-o imediat din priviri pe Ancuța.
— Ești bine?
Fetița a încuviințat, apoi a arătat spre mine.
— Voia să plece să te caute.
Doru și-a încruntat sprâncenele.
— Pe vremea asta?
— Dar nu s-a dus, a adăugat ea. A rămas cu noi.
N-a mai spus nimic.
În zilele care au urmat, Petrică a început să mă strige „mamă” fără nicio reținere.
Ancuța nu suporta asta.
— Nu-i mai răspunde când te cheamă așa.
— De ce?
— Fiindcă nu ești mama lui.
— Știu.
— Atunci de ce îi dai voie?
M-am așezat în fața ei.
— Ancuța, nu încerc să ocup locul mamei tale.
— Toți spun că tu ești acum mama noastră.
— Eu nu spun asta.
M-a privit cu neîncredere.
— Dacă vrei să-mi spui pe nume toată viața, e în regulă.
— Nu te vei supăra?
— Nu.
Nu ne-am apropiat dintr-odată. Dar ceva între noi s-a schimbat.
Am renunțat să-i mai las păpuși și să caut mereu feluri de a-i câștiga dragostea.
Am început doar să fiu prezentă.
Când avea nevoie de apă caldă, i-o pregăteam.
Când i se rupeau ciorapii, îi coseam.
Când o auzeam plângând seara, nu intram nepoftită. Lăsam ușa camerei mele întredeschisă.
Doru observa toate acestea, deși vorbea puțin.
Între noi rămânea însă un adevăr pe care amândoi îl ocoleam.
Nu eu alesesem să ajung în casa aceea.
Primăvara, Ancuța s-a îmbolnăvit.
Avea febră mare.
Trei nopți am vegheat lângă patul ei.
În a treia s-a trezit tremurând.
— Mi-e frig.
Am învelit-o mai bine.
Degetele ei mi-au prins un deget.
— Mamă…
Am încremenit.
A deschis ochii.
Acum era pe deplin trează. Știa ce spusese.
Am crezut că își va retrage mâna.
Dar nu mi-a dat drumul.
— Sunt aici, i-am șoptit.
După ce s-a însănătoșit, niciuna dintre noi n-a vorbit despre noaptea aceea.
Până când, într-o seară, a venit la mine cu o perie veche.
O mai văzusem, dar nu îndrăznisem niciodată s-o ating.
— A fost a mamei.
— Știu.
— Cu ea mă pieptăna când îmi făcea codițele.
Mi-a întins-o.
— Poți să mi le faci și tu?
Am luat peria.
— Pot să încerc.
S-a așezat pe un scăunel, iar eu i-am împletit încet părul.
La sfârșit, s-a cercetat în oglindă.
— Mama le făcea mai strânse.
— Înseamnă că mai am de învățat.
Pe chip i-a apărut un zâmbet.
— Îți arăt mâine.
După ce copiii au adormit, Doru a rămas lângă sobă.
— Ancuța te-a lăsat să o piepteni cu peria aceea?
— Da.
A încuviințat încet.
— De când a murit mama ei, n-a mai lăsat pe nimeni să pună mâna pe ea.
Am continuat să adun lucrurile de pe masă.
— Doru, trebuie să te întreb ceva.
— Te ascult.
— De ce ai fost de acord?
A înțeles imediat.
A tăcut mult înainte să răspundă.
— Eram singur cu doi copii. Tatăl tău mi-a spus că vrei să te măriți și că nu mai ai nimic acasă.
Mi-a scăpat un râs amar.
— Eu nu spusesem așa ceva.
Doru și-a plecat ochii.
— Mi-am dat seama.
— Când?
— Când ai venit aici.
— Și ai tăcut.
— Da.
M-a durut mai tare decât mă așteptasem.
— Pentru că îți era convenabil.
N-a încercat să se justifice.
— Da.
Era prima oară când îl auzeam recunoscând.
— Aveam nevoie de ajutor. M-am gândit la mine și la copii, nu la tine.
N-am spus nimic.
După o vreme, a continuat:
— N-ar fi trebuit să accept.
L-am privit.
— Dacă vrei să pleci, nu te voi împiedica.
— Unde să plec?
— Unde vrei tu. Dacă alegi să te întorci la tatăl tău, te duc. Dacă nu, te ajut să găsești un alt loc. Nu ești obligată să rămâi pentru că a decis el în locul tău.
De la moartea mamei mele, nimeni nu mă mai întrebase ce îmi doream eu.
Doru tocmai o făcuse, în felul lui.
Nu i-am răspuns atunci.
Nici el nu m-a grăbit.
Au trecut câteva zile.
Într-o dimineață, înainte să plece la pădure, m-a întrebat:
— Ai luat o hotărâre?
Ancuța stătea la masă. Petrică încerca să sufle în fluieraș, deși avea gura plină cu pâine.
I-am privit pe amândoi.
Apoi mi-am întors ochii spre Doru.
— Da.
A rămas în dreptul ușii.
— Vreau să rămân.
— Pentru copii?
— Și pentru ei.
— Dar nu numai pentru ei?
— Nu.
A încuviințat.
Nu m-a luat în brațe și nu mi-a făcut promisiuni.
A spus doar:
— Atunci, de data aceasta, rămâi fiindcă așa ai ales tu.
— Da.
Anii au trecut, iar Ancuța a păstrat peria mamei sale.
Nu i-am cerut vreodată să uite femeia care îi dăduse viață.
Petrică a continuat să-mi spună „mamă”. Într-o zi, Ancuța a început să mă numească la fel, firesc, fără să mai fie nevoie de vreo discuție.
Eu și Doru am rămas împreună.
Nu fiindcă tata mă dăduse lui.
Nici fiindcă n-aș fi avut unde să mă duc.
În seara când Doru mi-a recunoscut libertatea de a alege, căsnicia hotărâtă de alții în numele meu s-a sfârșit într-un fel.
Iar în dimineața când am ales să rămân, viața aceea a devenit, pentru prima dată, și a mea.
