### Partea a 2-a – Continuarea poveștii
Andrei a rămas nemișcat pe hol.
Din sufragerie se auzea vocea mamei lui.
— Poți să te plângi cât vrei când se întoarce acasă. Tot pe mine o să mă creadă.
Ana răspunse încet:
— Nu vreau să mă creadă pe mine în defavoarea ta, Maria. Vreau doar să încetezi.
— Să încetez cu ce?
— Cu minciunile. Cu jignirile. Cu lucrurile pe care le faci atunci când Andrei nu este acasă.
Maria râse.
— Și ce-o să faci? Mă dai afară?
— Nu.
— Normal că nu. Pentru că fără Andrei n-ai avea nimic.
Andrei simți cum mâna i se încleștează în jurul telefonului.
Dar nu intră.
Voia să audă până unde putea merge femeia care îl crescuse.
— Eu l-am crescut pe băiatul ăsta, continuă Maria. Eu am fost lângă el cu mult înainte să apari tu. Și dacă într-o zi va trebui să aleagă între noi două, crede-mă, știu foarte bine pe cine va alege.
Ana tăcu.
— De asta ai ascuns cerceii?
Pentru prima dată, Maria nu răspunse imediat.
— Ce cercei?
— Cei pe care mi i-a dat Andrei de ziua mea.
— I-ai pierdut.
— Nu. Tu i-ai luat.
Maria izbucni în râs.
— Și cine o să te creadă?
Atunci Andrei intră în sufragerie.
— Eu.
Maria se întoarse atât de repede, încât aproape scăpă ceașca din mână.
— Andrei?!
Ana rămase împietrită.
— Ce… ce cauți aici?
Andrei își puse telefonul pe masă.
— Am venit acasă.
Maria își reveni repede.
— Foarte bine. Atunci poate îi explici soției tale că tocmai mă acuză că îi fur bijuteriile.
— Nu trebuie să-mi explice nimic.
Andrei scoase laptopul din geantă.
— Am văzut.
Maria păli.
— Ce ai văzut?
— Tot.
Deschise laptopul.
Mai întâi, înregistrarea cu colajul de fotografii.
Pe ecran, Maria îl smulgea de pe perete.
Apoi urmau insultele din bucătărie.
Și, în cele din urmă, momentul în care intrase în dormitorul nostru și luase cerceii.
Ana privea imaginile cu ochii mari.
Nici măcar ea nu știa că scena aceea fusese înregistrată.
Maria nu mai scotea niciun cuvânt.
Andrei opri filmarea.
— De cât timp faci asta?
— Andrei, lucrurile nu sunt așa cum par.
— Te văd luând cerceii soției mele.
— Eu voiam doar…
— Și apoi ai acuzat-o că dispar lucruri din casă.
Maria își ridică vocea:
— Pentru că, de când a venit ea aici, tu nu mai ești același!
— Asta era problema?
— Mi-am pierdut soțul! Tu ai fost singurul om care mi-a mai rămas. Și apoi a apărut ea.
Ana o privea uluită.
— Eu nu ți-am luat fiul.
— Ba da!
— Mamă!
Vocea lui Andrei răsună în cameră.
Maria amuți.
— Ana nu ți-a luat nimic. Eu m-am căsătorit. Mi-am construit propria familie. Asta trebuia să fac.
— Și eu ce sunt?
— Mama mea. Și te iubesc. Dar asta nu-ți dă dreptul să-mi distrugi căsnicia.
Maria începu să plângă.
De data aceasta, Andrei nu cedă.
Se întoarse spre Ana.
— De ce nu mi-ai spus cât de rău era?
Ana îl privi neîncrezătoare.
— Ți-am spus.
Cuvintele acelea îl loviră mai tare decât orice văzuse pe camere.
— Ai dreptate.
Își coborî privirea.
— Mi-ai spus. Eu am ales să cred că exagerezi.
Ana avea lacrimi în ochi.
— Nu voiam să te oblig să alegi între noi.
Andrei îi luă mâna.
— Nici măcar nu ar fi trebuit să existe această alegere.
Apoi se întoarse spre mama lui.
— Mâine te muți.
Maria îl privi șocată.
— Cum adică?
— Ai apartamentul tău. Este gol de aproape doi ani.
— Mă dai afară?
— Nu. Pun o limită pe care trebuia să o pun cu mult timp în urmă.
— Pentru ea?
Andrei clătină din cap.
— Pentru noi. Și pentru tine.
Maria începu să protesteze, dar el nu mai negocie.
A doua zi, își făcu bagajele.
Nu a existat nicio scenă triumfătoare.
Ana nu zâmbea.
Eu nu simțeam că „învinsesem”.
Era mama soțului meu, iar Andrei suferea.
Dar, pentru prima dată după mult timp, când ușa s-a închis în urma ei, casa noastră era liniștită.
În săptămânile următoare, Maria l-a sunat pe Andrei aproape în fiecare zi.
La început, ca să se plângă.
Apoi, ca să se justifice.
După aceea, pur și simplu ca să vorbească.
Andrei nu a rupt legătura cu ea.
Dar nici nu i-a permis să se întoarcă la vechile obiceiuri.
— Dacă vrei să vii la noi, o suni și pe Ana.
— De ce trebuie să o sun?
— Pentru că este și casa ei.
— Dar sunt mama ta.
— Știu. Iar ea este soția mea. Una nu o anulează pe cealaltă.
Au trecut luni.
Într-o după-amiază, cineva a sunat la ușă.
Era Maria.
Ținea în mână o cutie mică.
— Pot să intru?
M-am dat un pas la o parte.
S-a așezat la masă și a pus cutia în fața mea.
Înăuntru erau cerceii.
— I-am păstrat.
M-am uitat la ea.
— Știu.
Maria își frământa mâinile.
— Am făcut un lucru urât.
Nu am răspuns.
— De fapt, am făcut mai multe lucruri urâte.
A inspirat adânc.
— Nu pentru că tu ai fi făcut ceva. Ci pentru că mi-a fost frică.
— De ce?
— Că nu va mai avea nevoie de mine.
Pentru prima dată, nu mai vorbea despre mine.
Vorbea despre ea.
— Andrei va avea întotdeauna nevoie de mama lui, i-am spus. Dar nu în același fel în care avea nevoie de ea când era copil.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu asta acum.
A împins cutia spre mine.
— Îmi pare rău, Ana.
Nu am îmbrățișat-o.
Nu i-am spus că totul era uitat.
Doar am răspuns:
— Mulțumesc că ai spus-o.
Și, pentru moment, a fost suficient.
Relația noastră s-a reparat încet.
Nu ca în filme.
Au existat zile bune și zile în care Maria revenea la câte un comentariu vechi.
Diferența era că acum Andrei nu mai tăcea.
— Mamă.
Un singur cuvânt.
Și ea se oprea.
Aproape un an mai târziu, am pregătit din nou un colaj cu fotografii.
De data aceasta, Maria era la noi.
M-a văzut măsurând peretele și s-a apropiat.
Pentru o clipă, amândouă ne-am amintit de prima dată.
Apoi mi-a întins o fotografie veche.
Andrei copil, între ea și tatăl lui.
— Pune-o și pe aceasta.
Am luat fotografia.
— Ești sigură?
Maria a privit colajul.
Erau fotografii vechi ale familiei ei.
Fotografii de la nunta noastră.
Fotografii din vacanțele noastre.
Toate amestecate.
— Da, spuse ea. Așa ar trebui să arate o familie.
Andrei intră în sufragerie și se opri.
— Ce faceți?
Maria îi răspunse înaintea mea:
— Ne ocupăm de perete. Nu te băga.
Andrei începu să râdă.
Atunci am observat camera de securitate din colț.
Era încă acolo.
Dar de luni întregi nimeni nu mai verificase înregistrările.
Camera fusese instalată ca să ne protejeze de oamenii din afara casei.
În schimb, ne arătase adevărul despre ceea ce se întâmpla înăuntru.
Și, mai ales, îl învățase pe Andrei ceva ce avea să spună mai târziu ori de câte ori povestea acea perioadă:
Uneori nu trebuie să alegi între mamă și soție. Trebuie doar să ai curajul să-i spui celui care greșește că greșește — indiferent cât de mult îl iubești.
