**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Tereza a izbucnit într-un râs scurt, neîncrezător.
„O notificare? Pentru ce?”
Am scos documentul din plic.
„În primul rând, este vorba despre situația locuinței și despre încetarea dreptului dumneavoastră de a locui aici, conform procedurilor prevăzute de lege.”
Zâmbetul i-a dispărut imediat.
„Nu mă poți da afară!”
„Tocmai de aceea nu încerc să vă dau eu afară cu mâna mea. Pentru astfel de situații există proceduri legale.”
Apoi m-am uitat la Mauriciu.
„Iar cu tine voi discuta separat, prin intermediul avocatului meu, despre căsnicia noastră și despre orice pretenții patrimoniale pe care crezi că le poți avea.”
Mauriciu părea că abia atunci începea să înțeleagă cât de departe ajunseseră lucrurile.
„Stai puțin…”
„Nu. Am așteptat suficient.”
Tereza s-a apropiat din nou de mine.
„Casa asta este și a fiului meu! A locuit aici șapte ani!”
„Orice pretenție are Mauriciu poate fi discutată și soluționată pe cale legală. Exact asta vom face.”
„Și eu unde să mă duc?”
„Nu v-am spus să plecați în seara asta. Ați primit o notificare oficială. De acum înainte vom urma pașii legali.”
Tereza s-a întors furioasă spre Mauriciu.
„Spune ceva!”
El însă privea doar mapa din mâna mamei sale.
Apoi s-a uitat la mine.
„Tu ai întocmit documentul?”
Tereza a clipit nedumerită.
„Ce?”
„Documentul pe care voiai să mă faci să-l semnez.”
„Am încercat să te protejez!”
„Te-am întrebat dacă tu ai făcut asta.”
Tereza și-a ridicat vocea.
„Pentru că ești prea slab!”
S-a făcut liniște.
Mauriciu a rămas privind-o.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu mai părea doar un om prins între mine și mama lui.
Părea rușinat.
Nu a fost o schimbare miraculoasă.
Nu s-a întors brusc împotriva ei.
Dar cred că, pentru prima dată, a văzut cât de mult îi permisese mamei sale să se amestece în căsnicia noastră.
Pentru mine însă nu mai era suficient.
Nu după acuzațiile lui.
Nu după conversația pe care o auzisem.
Nu după documentul pe care ea îl adusese pentru a-l semna.
Și, mai ales, nu după ce el stătuse acolo în timp ce mama lui ridicase mâna asupra mea.
În următoarele săptămâni, Tereza a părăsit apartamentul conform procedurilor legale stabilite.
Mauriciu și-a luat lucrurile și s-a mutat într-o locuință închiriată.
Eu am început procedura de divorț.
Așa cum mă așteptam, au apărut și discuții legate de bani.
Mauriciu a susținut că făcuse investiții importante în apartament.
Avocații au verificat facturile, transferurile bancare și documentele.
Unele dintre contribuțiile lui financiare puteau fi dovedite și au fost luate în considerare în mod corespunzător.
Altele însă erau mult mai mici decât susținuse familia lui.
Nu a primit pur și simplu jumătate din apartament doar pentru că fusese soțul meu.
Dar nici eu nu am pretins că șapte ani de căsnicie puteau fi șterși printr-o singură propoziție.
Am lăsat documentele să vorbească.
La ultima noastră întâlnire, Mauriciu mi-a spus:
„Mama mea ne-a distrus.”
M-am uitat la el.
„Nu.”
S-a încruntat.
„Cum poți spune asta după tot ce a făcut?”
„Mama ta a făcut multe lucruri. Dar tu ai lăsat-o.”
A tăcut.
„Când m-a acuzat că te înșel, ai crezut-o. Când mi-a spus cum trebuie să mă comport în propria mea casă, ai tăcut. Când a încercat să mă lovească, erai acolo.”
Mauriciu și-a plecat privirea.
„Nu divorțez de mama ta, Mauriciu. Divorțez de tine.”
Nu a mai răspuns.
La câteva luni după ce separarea noastră a fost finalizată, am renovat apartamentul.
Nu pentru că apartamentul ar fi avut nevoie de asta.
Ci pentru că **eu** aveam nevoie.
Am schimbat masa în care Tereza lovise cu palma.
Am zugrăvit din nou dormitorul.
Iar camera în care dormise ea am transformat-o într-un mic birou.
Într-o seară, în timp ce puneam în ordine niște documente vechi, am găsit din nou notificarea de la Adriana.
Am ținut documentul câteva secunde în mână.
Mi-am amintit cât de sigură fusese Tereza că apartamentul avea să devină arma cu care mă putea controla.
Am pus documentul înapoi în dosar.
Apartamentul nu fusese niciodată adevărata problemă.
Problema fusese că, ani la rând, **confundasem liniștea cu renunțarea**.
În ziua în care Tereza ridicase mâna asupra mea, credea că urma să-i arate fiului ei „cum se pune o femeie la locul ei”.
În realitate, aceea fusese ziua în care **eu încetasem să le mai permit altora să decidă care era locul meu în propria mea viață.**
