## **Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Mihai a rămas cu puloverul Ioanei în mâini.
— Pentru omul care pleacă mâine dimineață la părinții lui, repetă ea.
— Adică?
Ioana deschise complet geanta de voiaj.
— Adică pentru tine.
Mihai râse scurt.
— Foarte amuzant.
— Nu glumesc.
Ioana scoase din dulap două dintre cămășile lui și le puse în geantă.
— Tatăl tău abia a ieșit din spital. Mama ta nu se descurcă singură. Mi-ai spus chiar tu că situația este urgentă.
— Este.
— Perfect. Atunci mâine mergi la ei.
Mihai aruncă puloverul pe pat.
— Eu am serviciu!
Ioana se opri.
— Și eu ce am?
— Nu compara. La mine este mai complicat.
— De ce?
— Pentru că am responsabilități.
Ioana îl privi câteva secunde.
— Mihai, tocmai mi-ai cumpărat un bilet de tren pentru mâine dimineață și mi-ai făcut bagajul ca să-mi abandonez serviciul și să merg la părinții tăi. Dar când trebuie tu să pleci câteva zile, dintr-odată apar „responsabilitățile”.
— Sunt părinții mei, iar tu ești soția mea!
— Tocmai. Sunt părinții tăi.
Mihai se ridică.
— Nu pot să cred că faci asta.
— Nici eu nu puteam să cred acum o oră că soțul meu îmi împachetează hainele fără să mă întrebe.
Ioana își scoase lucrurile din geantă și le puse înapoi în dulap.
Apoi luă biletul de tren și îl așeză pe noptieră.
— Biletul îl anulezi.
— Ioana…
— Iar în seara asta discutăm ca doi adulți. Dacă vrei.
Telefonul lui Mihai sună.
Pe ecran apărea: **Mama**.
Ioana îi făcu semn să răspundă.
— Hai. Spune-i că nu mai vii.
Mihai ezită, apoi răspunse.
— Da, mamă…
Ioana auzea doar frânturi.
„Nu…”
„S-a răzgândit…”
„Nu știu…”
Apoi vocea lui Mihai deveni iritată.
— Mamă, nu pot să plec! Am serviciu!
Ioana îl privi.
Era aproape absurd.
Exact argumentul pe care ea îl folosise cu două ore înainte devenise acum perfect valabil când era vorba despre el.
Mihai ieși pe balcon pentru a continua conversația.
Câteva minute mai târziu reveni.
— Mama plânge.
— Îmi pare rău.
— Tata nu se poate ridica singur din pat.
— Atunci situația este mai gravă decât mi-ai spus.
— Exact!
— Și tocmai de aceea trebuie să găsim o soluție adevărată, nu să mă trimiteți pe mine acolo și apoi să vă spălați pe mâini.
Ioana își luă telefonul.
— O sunăm pe Elena.
— Ce rost are?
— Este sora ta. Sunt și părinții ei.
— Are copii.
— Știu. Și tocmai de aceea nu-i voi cere să se mute acolo. Dar poate contribui.
Elena răspunse după câteva secunde.
— În sfârșit! V-ați hotărât?
— Da, spuse Ioana. Ne-am hotărât să discutăm toți trei.
— Ce să mai discutăm?
— Cum îi ajutăm pe părinții voștri fără ca unul dintre noi să fie nevoit să-și abandoneze viața.
La celălalt capăt se lăsă liniștea.
Ioana continuă:
— Eu pot merge în weekend. Pot contribui la cumpărături și la plata unei persoane care să vină câteva ore pe zi. Mihai poate merge mâine și poate rămâne până duminică. Tu locuiești cel mai aproape, așa că poți trece de două-trei ori pe săptămână.
— Eu am doi copii, Ioana.
— Știu.
— Și serviciu.
— Și eu.
Elena nu mai spuse nimic.
— Dacă starea tatălui vostru necesită îngrijire permanentă, continuă Ioana, atunci trebuie să discutăm cu medicul și să găsim o persoană potrivită. Eu nu sunt asistentă medicală.
Mihai interveni:
— Știi cât costă cineva?
Ioana se întoarse spre el.
— Nu. Dar putem afla.
— O să coste o avere.
— Atunci împărțim costurile.
— În trei?
— Nu. În primul rând între voi doi. Sunt părinții voștri. Eu pot contribui pentru că fac parte din familie, dar nu voi deveni soluția gratuită doar pentru că sunt nora.
Elena oftă.
— Tata nu ar accepta un străin în casă.
Atunci Ioana avu o idee.
— L-a întrebat cineva?
Se lăsă liniștea.
— Cum adică?
— L-ați întrebat pe tatăl vostru ce vrea?
Mihai și Elena nu răspunseră.
Ioana aproape că nu putea să creadă.
Toată lumea organizase viața tuturor.
Numai cu cei doi bătrâni înșiși nu vorbise nimeni serios.
A doua zi, Mihai își luă liber.
Nu i-a convenit.
A bombănit aproape toată dimineața.
Dar la ora la care, conform planului lui inițial, Ioana trebuia deja să fie în trenul spre Buzău, Mihai era cel care conducea spre casa părinților săi.
Ioana s-a dus la serviciu.
În jurul prânzului, telefonul ei sună.
Mihai.
— Am ajuns.
— Cum este tatăl tău?
Vocea lui era diferită.
— Mai rău decât credeam.
Ioana se opri din ceea ce făcea.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu se poate ridica singur. Mama este epuizată. Cred că nici nu doarme bine.
— Atunci sunați medicul.
— Am sunat deja. Vine după-amiază.
Mihai tăcu.
— Ioana…
— Da?
— Ai avut dreptate într-o privință.
Ea așteptă.
— Nu ar fi fost corect să te las singură aici.
Nu era încă o scuză adevărată.
Dar era un început.
În weekend, Ioana s-a dus și ea la Buzău.
Nu ca să rămână.
Ci ca să ajute.
Când a intrat în casă, soacra ei se ridică cu greu de la masă.
— Ioana… Îmi pare rău pentru toată povestea asta.
— Nu dumneavoastră trebuie să vă cereți scuze.
Femeia își coborî privirea.
— Mihai ne-a spus că tu te-ai oferit să vii.
Ioana se întoarse spre soțul ei.
Mihai încremeni.
— Ce?
— Ne-a spus că vrei să vii aici, continuă mama lui. Chiar i-am spus să nu te facă să-ți lași serviciul. Dar el mi-a zis că tu deja ai hotărât.
Ioana nu mai spuse nimic.
Acum înțelegea de ce întreaga familie se comportase ca și cum plecarea ei era deja stabilită.
Mihai nu doar luase decizia în locul ei.
Le spusese tuturor că fusese ideea ei.
Mai târziu, când au rămas singuri în curte, Ioana îl întrebă:
— De ce?
Mihai nu se prefăcu că nu înțelege.
— Pentru că știam că mama nu ar fi acceptat altfel.
— Așa că ai mințit-o.
— Am crezut că, după ce ajungi aici…
— Ce? Că mă obișnuiesc?
Își trecu mâna prin păr.
— Am intrat în panică. Tata s-a îmbolnăvit, Elena spunea că nu poate, mama mă suna în fiecare zi… și am căutat cea mai simplă soluție.
— Eu.
Mihai își coborî privirea.
— Da.
Ioana nu răspunse imediat.
— Asta este problema, Mihai. Nu faptul că ai vrut să-ți ajuți părinții. Aș fi venit și singură dacă era nevoie pentru câteva zile. Problema este că ai decis că timpul meu, serviciul meu și viața mea valorează mai puțin decât ale tale.
De data aceasta, Mihai nu încercă să se apere.
În zilele următoare, lucrurile au început să se așeze.
Medicul le-a explicat că tatăl lui Mihai avea nevoie de recuperare și de ajutor zilnic pentru o perioadă, dar nu era necesar ca cineva să renunțe definitiv la serviciu.
Au găsit o femeie din sat care putea veni dimineața și seara.
Mihai și Elena au împărțit costurile.
Elena trecea pe la părinți în timpul săptămânii.
Mihai mergea în weekendurile stabilite.
Ioana ajuta și ea, dar atunci când putea și pentru că alegea să o facă.
Nu pentru că altcineva hotărâse în locul ei.
Căsnicia lor nu s-a reparat după o singură conversație.
Ioana nu putea uita atât de ușor imaginea hainelor ei puse în geanta de voiaj și biletul cumpărat fără știrea ei.
Mihai a trebuit să înțeleagă că un „Îmi pare rău” nu șterge automat ceea ce se întâmplase.
Într-o seară, după aproape o lună, a pus pe masă o foaie.
Ioana se uită instinctiv la ea.
— Ce mai este și asta?
— Programul pentru luna viitoare. Pentru mine și Elena.
Pe foaie erau împărțite zilele în care fiecare urma să meargă la părinți.
— Și eu unde sunt? întrebă Ioana.
Mihai o privi.
— Nicăieri.
Ea ridică o sprânceană.
— Dacă vrei să vii, vii. Dacă nu, nu.
Pentru prima dată după mult timp, Ioana zâmbi.
— Sâmbăta viitoare vin.
— Sigur?
— Da.
— Bine.
Mihai strânse foaia și se ridică.
— Și încă ceva.
— Ce?
— Nu voi mai cumpăra niciodată un bilet pe numele tău fără să te întreb mai întâi.
Ioana îl privi câteva secunde.
— Ar fi un început bun.
A doua zi dimineață, Ioana a plecat la serviciu la aceeași oră ca întotdeauna.
Geanta ei era din nou în dulap.
Biletul fusese anulat.
Iar părinții lui Mihai primeau, în sfârșit, ajutorul de care aveau nevoie.
Doar că, de data aceasta, responsabilitatea nu mai fusese pusă pe umerii unei singure femei.
Era împărțită între oamenii cărora le aparținea.
Pentru că Ioana nu refuzase niciodată să-și ajute familia.
Refuzase doar ca altcineva să hotărască, fără ea, cât din propria ei viață trebuia să sacrifice.
