**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Am condus aproape douăzeci de minute înainte ca telefonul să înceapă să vibreze.
Primul mesaj era de la Radu.
„Ai făcut-o pe mama să plângă.”
L-am citit de două ori.
Nu scria „Îmi pare rău”.
Nu scria „Mara a întrecut măsura”.
Doar atât:
Mama mea plânge.
Al doilea mesaj a venit imediat.
„Întoarce-te. Mai sunt oameni aici și arăți foarte urât plecând așa.”
Am închis telefonul.
Când am ajuns în apartamentul nostru din București, m-am așezat în bucătărie și am rămas câteva minute privind în gol.
Pe frigider, prinsă cu un magnet, era factura pentru ultima reparație făcută la casa Doinei.
Eu o plătisem.
Lângă ea se afla o notificare de la contabilitatea firmei lui Radu.
Cu trei ani în urmă, când afacerea lui trecuse printr-o perioadă dificilă și rămăsese fără lichidități, îi împrumutasem 140.000 de lei din economiile mele.
Nu îi cerusem dobândă.
Nu îi impusesem nici măcar un termen nerealist pentru restituirea banilor.
La insistențele contabilului meu, încheiaserăm însă un contract oficial prin firmă.
Radu glumise atunci.
— Parcă aș lua bani de la bancă, nu de la propria mea soție.
Acum eram recunoscătoare că nu îl ascultasem.
Telefonul a început din nou să vibreze.
De data aceasta era Mara.
„Sper că ești mulțumită. Ai distrus ziua bunicii pentru o glumă.”
Am lăsat telefonul pe masă.
Puțin după ora nouă seara, Radu a intrat în apartament.
Nici măcar nu și-a scos pantofii.
— Ce naiba a fost circul ăla de azi?
L-am privit.
— Asta ai venit să mă întrebi?
— Toată familia vorbește despre tine.
— Despre mine?
— Ai plecat în mijlocul zilei mamei mele.
— După ce fiica ta m-a numit servitoare în fața tuturor.
A ridicat iritat mâna.
— Mara are gura mare. O știi.
— Da. Și pe tine te cunosc deja.
— Ce vrei să spui?
— Că ai stat lângă ea și ai continuat să mănânci, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
Radu a tăcut câteva secunde.
Apoi a încercat exact aceeași strategie pe care o folosise de fiecare dată.
— Bine. O să vorbesc cu ea. Dar și tu trebuie să faci un gest.
— Ce gest?
— O suni pe mama. Îi spui că îți pare rău că ai plecat.
Am râs.
Nu pentru că mi s-ar fi părut amuzant.
Pur și simplu nu-mi venea să cred că vorbea serios.
— Tot eu trebuie să-mi cer scuze?
— Corina, familia mea este așa. După nouă ani ar fi trebuit să înțelegi.
— Am înțeles.
Pentru prima dată, expresia lui s-a schimbat.
— Ce ai înțeles?
— Că problema nu este Mara. Nici mama ta. Problema ești tu. Tu consideri normal felul în care se poartă cu mine.
A doua zi dimineață am sunat mai întâi contabilul, apoi un avocat.
Nu am golit conturi.
Nu am blocat ilegal niciun ban.
Nu am făcut nicio scenă.
Voiam doar să știu exact ce obligații aveam și, mai ales, ce obligații nu aveam.
În zilele următoare, Radu s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Până joi.
Atunci a intrat în bucătărie cu telefonul în mână.
— Ai vorbit cu contabilul?
— Da.
— De ce?
— Pentru că vreau situația exactă a împrumutului pe care l-am acordat firmei tale.
S-a uitat lung la mine.
— Ce legătură are asta cu reuniunea?
— Niciuna. Tocmai asta este ideea. Este un contract separat și vreau să fie respectat.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
A început să se plimbe prin bucătărie.
— Firma nu își permite acum o rată mai mare.
— Nu ți-am cerut o rată mai mare. Ți-am cerut să respecți graficul de rambursare pe care l-ai semnat.
— Sunt soțul tău!
— Iar eu sunt femeia pe care ai lăsat-o să fie numită servitoare în fața întregii tale familii.
— Deci asta e răzbunare?
— Nu. Răzbunare ar fi să încerc să-ți fac rău. Eu doar nu mai vreau să-mi folosesc banii pentru a vă face vouă viața mai confortabilă.
Atunci a izbucnit adevărata lui furie.
— Știi foarte bine că mama se bazează pe noi!
— Pe noi sau pe mine?
— Nu începe.
— Cine i-a plătit acoperișul anul trecut?
N-a răspuns.
— Cine i-a plătit centrala?
Tăcere.
— Cine a plătit avansul Marei pentru mașină?
— Avea nevoie de ajutor!
— Și cine a plătit reuniunea de la Snagov?
Radu și-a trecut mâna prin părul negru.
— Asta face familia.
— Atunci de ce familia râdea când eram numită servitoare?
Nu a avut niciun răspuns.
În weekend, Doina a venit la noi.
De data aceasta nu plângea.
Era furioasă.
— Am auzit că acum îi ceri bani propriului tău soț.
— Îi cer firmei lui să respecte un contract.
— După tot ce am făcut noi pentru tine?
Am privit-o câteva secunde.
— Ce ați făcut pentru mine, Doina?
A deschis gura.
Dar nu a spus nimic.
Radu a intervenit.
— Nu ajungem nicăieri așa.
— Ba da, am spus. Eu am ajuns deja.
Am luat de pe masă cartea de vizită a avocatei cu care vorbisem.
Expresia lui s-a schimbat imediat.
— Ce este asta?
— Am cerut consultanță juridică pentru divorț.
Doina s-a ridicat brusc.
— Divorț? Pentru o glumă proastă?
— Nu divorțez pentru o glumă.
M-am uitat direct la Radu.
— Divorțez după nouă ani în care am fost suficient de bună atât timp cât plăteam, găteam, rezolvam problemele tuturor și tăceam. În ziua în care am cerut respect, propriul meu soț mi-a spus că eu stric atmosfera.
Radu s-a ridicat și el.
— Putem repara lucrurile.
— Atunci spune-i mamei tale, chiar acum, că Mara a greșit.
S-a uitat spre Doina.
Doina îl privea fix.
Au trecut câteva secunde.
Radu nu a spus nimic.
Și acela a fost răspunsul meu.
Procedura de divorț a început în săptămâna următoare.
Nu a existat nicio prăbușire spectaculoasă.
Firma lui Radu nu a dispărut.
Doina nu a ajuns pe drumuri.
Mara și-a păstrat mașina.
Doar că, pentru prima dată, au început să-și asume singuri consecințele propriilor alegeri.
Radu a fost nevoit să respecte rambursarea împrumutului.
Doina și-a redus cheltuielile.
Iar când Mara a vrut, câteva luni mai târziu, să-și schimbe din nou mașina, tatăl ei i-a spus că de data aceasta nu o putea ajuta.
Câteva luni mai târziu, Radu m-a întrebat pentru ultima dată dacă eram cu adevărat sigură că vreau să punem capăt căsniciei noastre.
— Am fost împreună nouă ani, Corina.
— Știu.
— Nu înseamnă nimic pentru tine?
— Înseamnă foarte mult. Tocmai de aceea ar fi trebuit să însemn și eu ceva pentru tine.
Divorțul nostru a rămas definitiv.
Nu m-am întors la Radu.
Nu am reluat relația cu Doina și nu am mai plătit nicio cheltuială a familiei lui.
Într-o duminică, aproape un an mai târziu, am trecut din nou pe lângă Snagov.
Mi-am amintit masa aceea lungă, farfuria împinsă spre mine și râsetele.
Mara avusese dreptate într-un singur sens.
Ani întregi mă comportasem ca și cum era responsabilitatea mea să rezolv totul pentru ceilalți.
Dar nu fusesem servitoarea lor.
Fusesem soția, nora și femeia care îi ajutase de fiecare dată când avuseseră nevoie.
Ei confundaseră bunătatea mea cu o obligație.
Iar în ziua în care m-am ridicat de la acea masă, nu i-am pedepsit.
Pur și simplu am încetat să mai plătesc prețul pentru lipsa lor de respect.
