**Continuarea poveștii**
— Tată… ce ai spus?
Cătălin s-a ridicat atât de repede de pe scaun, încât era cât pe ce să răstoarne farfuria.
M-a privit de parcă, dintr-odată, nu mă mai recunoștea. Denisa, în schimb, a izbucnit într-un râs scurt.
Un râs batjocoritor.
De parcă era convinsă că nu vorbeam serios.
— Hai, lasă teatrul ăsta… Nu cred că vorbești serios.
— Nu este niciun teatru.
În două săptămâni vă căutați altă locuință.
Casa aceasta este a mea și a Ilenei.
V-am deschis ușa cu drag și v-am primit ca pe familia mea.
Nu ca să ajung să-mi văd soția plângând în propria ei bucătărie.
Râsul Denisei a dispărut imediat.
— Adică vrei să ne dai afară?
— Nu.
Vreau doar să vă comportați ca niște oameni maturi.
De nouă ani locuiți aici.
De nouă ani nu ați plătit nicio chirie.
De nouă ani mama voastră v-a spălat hainele, v-a gătit și v-a crescut copilul, fără să vă ceară nimic în schimb.
Iar voi ați ajuns să o umiliți chiar în casa ei.
Nu mai pot accepta așa ceva.
Cătălin s-a apropiat de mine.
Avea ochii plini de lacrimi.
— Tată… unde să mergem cu copilul?
M-am uitat la el.
Și mi-am amintit de băiatul căruia îi ținusem bicicleta când învăța să meargă.
De copilul pe care îl ținusem de mână în prima zi de școală.
Și am simțit cum mi se rupe inima.
Dar în spatele meu era Ileana.
Femeia care își ascundea lacrimile lângă chiuvetă.
— Gândește-te tu la ce are nevoie mama ta, i-am spus încet.
Atât.
N-am mai adăugat nimic.
Denisa a trântit lingura pe masă.
— Foarte bine!
Dacă asta vreți, atunci plecăm!
A urcat furioasă la etaj.
Andrei s-a speriat de țipete și a început să plângă.
Ileana l-a luat imediat în brațe.
L-a strâns la piept și i-a șoptit ceva până când copilul s-a liniștit.
Nici măcar atunci nu a spus un singur cuvânt rău despre mama lui.
Nu i-am dat afară în aceeași seară.
Oricât de furios eram, Cătălin era fiul meu, iar Andrei era nepotul meu.
Le-am dat două săptămâni să-și găsească o locuință.
În acele două săptămâni, în casă domnea o liniște apăsătoare.
Ne întâlneam pe scări.
Ne salutam.
Și atât.
În fiecare seară, Ileana încerca să mă convingă să mă răzgândesc.
— Ilie…
Lasă-i să rămână.
Este copilul nostru.
O să-ți pară rău.
I-am luat mâna în mâna mea.
— Tocmai pentru tine fac asta.
Nu am muncit o viață întreagă ca să ajung să te văd plângând în propria ta casă.
În noaptea aceea n-a mai spus nimic.
Dar am simțit că nu a dormit aproape deloc.
Ziua mutării a fost una dintre cele mai grele zile din viața mea.
Am stat în curte și i-am privit cum își încărcau lucrurile în mașină.
La un moment dat, Cătălin s-a apropiat de mine.
Ținea o cutie în brațe.
— Chiar nu-ți pare rău?
Mi-au dat lacrimile.
— Îmi pare rău că am ajuns în situația asta.
Dar nu-mi pare rău că mi-am apărat soția.
S-a uitat lung la mine.
N-a spus nimic.
Apoi s-a urcat în mașină și a plecat.
Casa a rămas tăcută.
Prea mare.
Prea goală.
O săptămână mai târziu, cineva a bătut la poartă.
Am deschis.
Era Cătălin.
Singur.
Îl ținea pe Andrei de mână.
Nu îndrăznea să mă privească în ochi.
— Tată…
Poți să stai câteva ore cu el?
Eu trebuie să merg la serviciu.
Denisa lucrează până târziu.
Ileana nici măcar nu l-a lăsat să termine.
L-a luat pe Andrei în brațe.
Băiatul și-a încolăcit brațele în jurul gâtului ei și a strigat vesel:
— Bunica!
În clipa aceea, am văzut din nou zâmbetul pe chipul ei.
Ca și cum toate lacrimile din ultimele luni dispăruseră într-o clipă.
Din ziua aceea, Cătălin a început să vină tot mai des.
La început venea doar ca să-l lase pe Andrei la noi.
Apoi mai rămânea cinci minute.
Apoi zece.
Beam câte o cafea împreună.
Vorbeam despre serviciu.
Despre mașină.
Despre vreme.
Dar niciodată despre acea duminică.
Era o rană despre care niciunul dintre noi nu știa cum să vorbească.
Denisa nu a mai trecut pragul casei noastre.
Iar eu nu am întrebat niciodată nimic despre ea.
Într-o seară, după ce Andrei a adormit în brațele Ilenei, în timp ce ea îl legăna și îi cânta același cântec de leagăn pe care i-l cânta cândva și lui Cătălin, am rămas în ușa camerei și i-am privit.
Atunci am înțeles că luasem singura decizie pe care o puteam lua.
Nu pentru mine.
Ci pentru femeia care îmi fusese alături timp de patruzeci de ani și care nu merita să fie umilită nici măcar o singură zi în propria ei casă.
Poate că în ziua aceea am pierdut o parte din fiul meu.
Dar dacă aș fi tăcut, aș fi pierdut ceva mult mai important.
Respectul pentru femeia cu care îmi împărțisem întreaga viață.
Iar pe acela nu aveam dreptul să-l sacrific.
