**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Dan s-a mutat temporar la mama lui.
În primele zile părea sincer încântat de noua lui viață.
A început să posteze fotografii.
„Un nou început.”
„Libertate.”
„În sfârșit, liniște.”
Într-una dintre fotografii stătea lângă mașina pe care o luase cu el.
În alta, Margareta își bea cafeaua făcută la espressorul pe care îl scosese din bucătăria mea.
Apoi au început să apară și alte lucruri.
Televizorul.
Canapeaua.
Masa.
Un obiect după altul.
Am salvat fiecare fotografie.
Dan nu-și dădea seama că, în felul acesta, îmi oferea singur o listă completă a tuturor lucrurilor pe care le luase din casa mea.
Trei zile mai târziu am primit propunerea avocatului său.
Dan cerea jumătate din valoarea casei.
În plus, voia să-i fie recunoscut dreptul de proprietate asupra mai multor bunuri.
Mai susținea și că, timp de opt ani, eu beneficiasem de veniturile lui.
Am citit documentul cu atenție.
Apoi i l-am trimis Ralucăi.
M-a sunat aproape imediat.
— Chiar nu știe?
— Nu.
— Adriana, cum poate să nu știe?
— Pentru că Dan își amintește foarte bine lucrurile care îi convin.
— Dar restul?
— Pur și simplu le uită.
Casa era prima lui problemă.
Nu fusese cumpărată împreună.
Casa îmi aparținea încă dinainte să mă căsătoresc cu el.
O moștenisem de la bunica mea.
Toate actele erau pe numele meu.
Dan știa asta.
Locuise acolo timp de opt ani și, la un moment dat, începuse pur și simplu să creadă că faptul că era soțul meu îl făcea automat coproprietar.
Dar nu îl făcea proprietar.
Iar casa era doar începutul.
Câteva zile mai târziu m-a sunat.
Râdea.
— Avocatul meu spune că ai contestat inventarul.
— Da.
