*Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉*
— Irina, de ce plângi? m-a întrebat femeia de la telefon. Sunt Daniela, fiica domnului Pavel. Tata mi-a povestit cum l-ai ajutat în viscol. Ești bine?
— Sunt în mașină, în fața casei. Tata a pus lanțul la ușă și a lipit un bilet pe care scrie că după ora zece nu mai intră nimeni. Fratelui meu i-a deschis la 01:20, dar pe mine m-a lăsat afară.
— La minus optsprezece grade?! Irina, spune-mi adresa. Vin imediat să te iau!
Am încercat să refuz, dar aveam degetele amorțite și nu mă mai puteam opri din tremurat. I-am spus unde locuiesc.
Daniela a ajuns împreună cu soțul ei puțin după ora două. M-au găsit pe bancheta din spate, învelită într-o pătură. M-au dus direct la Urgențe, unde medicii m-au consultat și m-au încălzit treptat. Din fericire, frigul nu îmi provocase leziuni grave.
— În noaptea asta dormi la noi, mi-a spus Daniela. Mâine vei hotărî în liniște ce faci mai departe.
Dimineața m-am trezit într-o cameră caldă, în casa unor oameni pe care, cu o zi înainte, nici măcar nu îi cunoșteam. Pe noptieră mă așteptau o cană cu ceai și un bilețel: „Odihnește-te cât ai nevoie.”
Daniela mi-a spus că tatăl ei se simțea bine și voia să povestească pe Facebook cum îl ajutasem. M-a întrebat dacă putea să menționeze și ce mi se întâmplase acasă. Am fost de acord, rugând-o doar să nu publice adresa.
Până la prânz, sute de oameni distribuiseră postarea. O văzuseră și colegii mei de la spital, iar o televiziune locală ceruse un interviu.
Atunci m-a sunat tata.
— Irina, ce-ai făcut?! Mă sună tot orașul! M-ai făcut de rușine!
— Tată, nu eu am încuiat ușa.
— Spune-le că a fost o neînțelegere! Că dormeam și nu te-am auzit!
— Dar mi-ai răspuns la telefon. Mi-ai spus să dorm pe unde am umblat.
Tonul lui s-a schimbat.
— Ascultă-mă bine! Casa este a mea. Și mașina cu care mergi la serviciu este pe numele meu. Să nu uiți asta când vorbești cu reporterii!
Am închis cu mâinile tremurând.
Cumpărasem mașina din economiile mele, însă tata insistase să o trecem pe numele lui. Spusese că așa se putea ocupa mai ușor de acte. Nu-mi imaginasem că avea să folosească vreodată lucrul acesta împotriva mea.
Mai exista ceva ce oamenii nu știau. În fiecare lună îi dădeam tatei 1.200 de lei pentru cheltuielile casei. Cumpăram alimente, plăteam uneori facturile și îi luam medicamentele. Rareș, în schimb, nu contribuia aproape deloc.
La interviu nu am vorbit despre bani și nici nu am încercat să-mi umilesc tatăl. Am povestit doar ce se întâmplase.
— Tatăl meu știa că sunt afară, am spus. Am vorbit cu el. Nu a fost o neînțelegere. Îl iubesc, dar nu pot să mint ca să ascund faptul că m-a lăsat în frig.
Reportajul a fost difuzat în aceeași seară.
Două zile mai târziu, Rareș a venit să mă vadă la Daniela.
— Irina, îmi pare rău, mi-a spus. Tata mi-a deschis mie, iar pe tine te-a lăsat afară. Ar fi trebuit să insist până îți deschidea și ție.
— Nu tu ai pus lanțul, Rareș.
— Știu. Dar eu am intrat la căldură și te-am lăsat acolo. Nu trebuia să fac asta.
L-am îmbrățișat. Era prima oară când fratele meu recunoștea că regulile tatei nu fuseseră niciodată aceleași pentru amândoi.
În săptămâna următoare, o colegă de la spital m-a ajutat să găsesc o garsonieră aproape de serviciu. Era mică, dar curată, cu o bucătărie luminoasă și o ușă pe care o puteam descuia singură.
Mi-am luat lucrurile din casa părintească într-o după-amiază, când Rareș era acasă. Tata a rămas în sufragerie și nu mi-a spus nimic.
Înainte să plec, am lăsat cheile mașinii pe masă.
— Până lămurim situația actelor, nu o mai folosesc. Nu vreau să-mi mai poți spune vreodată că trebuie să tac fiindcă îmi dai voie să o conduc.
— Foarte bine! a răspuns. Să vedem cum te descurci singură!
M-am descurcat. Am mers cu autobuzul, uneori m-a luat o colegă cu mașina și am început să-mi organizez salariul fără să mai dau explicații pentru fiecare cheltuială.
Am cerut și sfatul unui avocat în privința mașinii. Mi-a explicat că dovezile plăților nu mă făceau automat proprietară, dar puteau ajuta la obținerea unei înțelegeri sau la susținerea unei eventuale pretenții financiare.
După aproape o lună, tata a acceptat să rezolvăm situația. Am mers împreună să întocmim documentele necesare, iar mașina a fost transferată legal pe numele meu.
Între timp, domnul Pavel se recuperase complet. Într-o duminică a venit la garsoniera mea împreună cu Daniela. Mi-a adus o pâine încă fierbinte și un buchet de flori.
— Irina, aproape patruzeci de ani am scos oameni din nămeți, mi-a spus. Dar când am rămas eu în șanț, tu ai fost cea care a oprit. N-am să uit niciodată.
— Mă bucur că sunteți bine, domnule Pavel.
— Și eu mă bucur că ai acum un cămin al tău. Să nu mai lași pe nimeni să te convingă că trebuie să înduri orice doar pentru că sunteți rude.
La două luni după noaptea viscolului, tata m-a sunat și m-a rugat să ne întâlnim. Am ales o cafenea din centrul Botoșaniului.
A venit singur. Avea privirea obosită.
— Irina, am greșit, mi-a spus. După moartea mamei voastre, am crezut că, dacă țin totul sub control, nu o să vă pierd și pe voi. Dar am ajuns să te pedepsesc pentru orice.
— Tată, nu regulile tale m-au durut cel mai tare. M-a durut că știai că sunt afară, în frig, și ai ales să nu-mi deschizi. Iar după aceea m-ai amenințat ca să mint.
Și-a coborât privirea.
— Mi-a fost rușine când am văzut ce spuneau oamenii. Dar și mai rușine mi-a fost când Rareș m-a întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu venea să te ia.
Am rămas tăcută.
— Nu-ți cer să te întorci acasă, a continuat. Vreau doar să știi că îmi pare rău.
— Te iubesc, tată. Dar nu mă mai mut acolo. Putem încerca să avem o relație mai bună, însă numai dacă îmi respecți viața și hotărârile.
A încuviințat. Nu l-am iertat pe loc, dar am acceptat să continuăm să vorbim.
Au trecut câteva luni. Tata a început să mă sune ca să mă întrebe dacă sunt bine, nu la ce oră mă întorc acasă. Rareș venea uneori la cină, iar Daniela și domnul Pavel au rămas prieteni apropiați.
Într-o seară de toamnă, mi-am terminat tura la spital aproape de miezul nopții. Am parcat în fața blocului, am urcat scările și am descuiat ușa garsonierei mele.
Înăuntru era cald. Mi-am lăsat geanta pe un scaun, am pus apă la încălzit pentru ceai și m-am uitat la ceas.
Era 00:12.
Aceeași oră la care, în noaptea viscolului, găsisem lanțul pus și biletul lipit pe ușă.
Am rămas nemișcată o clipă, apoi am zâmbit. Nu mă mai aștepta nimeni să mă pedepsească pentru că îmi făcusem meseria.
Pe frigider aveam o fotografie cu mine, Daniela și domnul Pavel. Am privit-o și mi-am amintit cum un necunoscut, pe care îl ajutasem într-o noapte geroasă, adusese în viața mea oamenii de care avusesem nevoie.
Am stins lumina din bucătărie și m-am dus să mă odihnesc.
De data aceasta, ușa era încuiată pentru siguranța mea, nu împotriva mea.
Iar cheia era în mâna mea.
