Alina își deschise încet ochii și privirea i se opri asupra cratițelor aranjate cu grijă pe raft. Aceleași cratițe. Ale ei. Un cadou de casă nouă — de la exact acea femeie care acum se mișca prin bucătăria ei de parcă nimic nu s-ar fi schimbat.
— Nu înțeleg… spuse Alina încet, dar vocea îi tremură trădător. Ați venit să vă luați cratița… sau doar să verificați cum trăiesc?
Valentina Sergheevna pufni disprețuitor și trânti ușa dulapului.
— Nu începe din nou. Eu îți vreau binele. Vezi și tu cum trăiești — fără ordine, fără familie.
— Am ordine, răspunse Alina reținut. Și viața mea nu vă mai privește.
— Serios? Femeia se întoarse spre ea, îngustându-și ochii. Crezi că, dacă ați divorțat, ai încetat să mai faci parte din familia noastră?
Alina simți cum ceva i se strânge în interior. Era un sentiment familiar — un amestec de furie și neputință pe care îl trăise ani întregi, cât fusese cu Dmitri. Doar că acum el nu mai era lângă ea. Dar mama lui… era.
— Da, spuse ea clar. Exact asta cred.
Se lăsă o tăcere.
Grea. Apăsătoare.
Valentina Sergheevna se apropie încet de masă și își trecu mâna peste o cratiță.
— Întotdeauna ai fost nerecunoscătoare. Te-am ajutat, te-am sprijinit… iar tu? Ai plecat, trântind ușa în urma ta.
Alina zâmbi amar.
— Am plecat pentru că nu mai puteam suporta. Nici pe dumneavoastră. Nici pe fiul dumneavoastră.
— Să nu îndrăznești să vorbești așa despre Dima! ridică brusc vocea femeia. El este acum fericit. Are o soție normală.
— Atunci mergeți la ea pentru cratițele dumneavoastră, răspunse Alina, fără să-și mai ascundă iritarea. Iar din apartamentul meu — ieșiți.
Valentina Sergheevna încremeni pentru o clipă.
Apoi expresia feței i se schimbă — în ochii ei apăru ceva rece, aproape străin.
— O să regreți asta, spuse ea încet.
Alina făcu un pas înainte.
— Este o amenințare?
— Este un avertisment.
Inima Alinei începu să bată mai repede. Nu-i plăcea tonul acela. De acolo începea întotdeauna totul — manipulări, presiune, acuzații.
— Dați-mi cheile, spuse ea ferm.
— Nu le am la mine.
— Atunci mi le aduceți astăzi.
— Vom vedea, zâmbi femeia ironic.
Alina se duse hotărâtă spre ușă și o deschise larg.
— Acum. Plecați chiar acum.
Valentina Sergheevna luă încet o cratiță. Apoi încă una. De parcă ar fi vrut intenționat să tragă de timp.
— Întotdeauna ai fost isterică, aruncă ea, trecând pe lângă Alina.
— Iar dumneavoastră nu știți să lăsați oamenii să plece, răspunse Alina.
Ușa se trânti.
Tăcere.
Dar nu pentru mult timp.
Alina se sprijini de perete, încercând să se liniștească. Un singur gând îi tot revenea în minte:
Nu va înapoia cheile.
Și atunci…
Ceva din interiorul ei îi spunea că acesta este doar începutul.
Se îndreptă brusc, scoase telefonul și deschise lista de contacte.
— Alo, Igor? Sunt Alina. Am nevoie urgent de ajutor… trebuie să schimb încuietorile.
Se opri, ascultând răspunsul.
Și atunci…
privirea i se opri pe masa din bucătărie.
Una dintre cratițe… rămăsese.
Dar nu era a ei.
Alina se apropie încet.
Pe fundul ei, pe interior, era zgâriat ceva.
Se aplecă… și simți cum i se răcește tot corpul.
Scria:
„Oricum te vei întoarce”
Alina se ridică brusc.
— Ce naiba…?
Era sigură: inscripția nu fusese acolo înainte.
În acel moment, telefonul ei se aprinse cu un mesaj nou.
De la Dmitri.
„Mama a fost la tine?”
Un fior rece îi trecu pe șira spinării.
Pentru că…
nu spusese nimănui că cineva fusese chiar atunci în apartamentul ei.
Alina privi mult timp ecranul, nehotărâtă dacă să răspundă.
„Mama a fost la tine?”
Cuvintele păreau obișnuite. Aproape inofensive. Dar ceva nu era în regulă. Prea la timp. Prea exact.
Scrise încet:
„Da. Tocmai a plecat. De unde știi?”
Răspunsul veni aproape imediat.
„Nu m-a sunat. Doar am întrebat.”
Alina strânse telefonul mai tare.
O minciună.
Îl cunoștea prea bine pe Dmitri. Nu întreba niciodată „doar așa”. Mai ales după divorț. Mai ales după ce dispăruse aproape complet din viața ei… luând cu el toate explicațiile pe care ea nu le primise niciodată.
Privi din nou cratița.
Degetele îi tremurau când atinse inscripția zgâriată.
„Oricum te vei întoarce”
— Ce prostie… șopti ea, dar fără convingere.
Telefonul vibră din nou.
„Ești singură?”
Alina se întoarse brusc, ca și cum cineva ar fi putut sta în spatele ei.
Apartamentul era gol.
Dar senzația… nu.
Se plimbă rapid prin camere. Verifică baia, balconul, chiar și dulapul. Ridicol. Absurd.
Dar frica pătrunsese deja în ea.
„Da, sunt singură. Ce se întâmplă?” scrise ea.
Nu veni niciun răspuns.
Un minut.
Două.
Cinci.
Și apoi — un apel.
Alina ezită o clipă… dar răspunse.
— Da?
Tăcere.
Doar respirație.
— Dima? vocea ei deveni mai joasă.
— O să schimbi încuietorile? se auzi brusc.
Alina încremeni.
— De unde știi…
— Întotdeauna iei decizii pripite, o întrerupse el. Nu te gândești la consecințe.
— Consecințele a ce? Că mama ta intră în APARTAMENTUL MEU fără permisiune?!
— Își face griji.
— Nu, răspunse Alina tăios. Controlează.
Se lăsă o pauză.
— Complici totul, spuse el în cele din urmă. Ca întotdeauna.
Alina simți cum furia familiară începe să crească în ea.
— Nu, Dima. Pentru prima dată încerc să simplific lucrurile. Tu ești trecutul. Mama ta — cu atât mai mult.
— Atunci de ce ești încă aici? întrebă el încet.
Întrebarea o lovi mai puternic decât se așteptase.
— Cum adică?
— În apartamentul nostru.
Alina a încremenit. Un fior rece i-a străbătut corpul, ca și cum temperatura din cameră ar fi scăzut brusc.
— Acesta nu este „apartamentul nostru”, — a spus ea tăios. — Este al meu. Eu îl închiriez.
— Îl închiriezi… — a repetat el lent, cu o intonație ciudată, care a făcut-o să se simtă neliniștită. — Interesant.
Tonul lui nu-i plăcea deloc.
— Ce vrei să spui? — a întrebat ea, simțind cum tensiunea îi urcă în glas.
Dar în loc de răspuns, s-au auzit doar tonuri scurte.
Închisese.
Alina a rămas nemișcată în mijlocul camerei, ca și cum ar fi fost prinsă într-o fotografie.
În mintea ei răsuna o singură întrebare:
Ce a vrut să spună?
Brusc, s-a mișcat. S-a apropiat rapid de masă și a apucat dosarul cu documente. Degetele îi tremurau ușor când l-a deschis.
Contractul de închiriere.
Semnat cu un an în urmă.
Totul părea în regulă.
Sau…
Nu chiar.
S-a încruntat.
Pagina cu semnătura proprietarului părea ciudată.
Ca și cum…
Ar fi fost înlocuită.
Inima a început să-i bată tot mai repede.
În acel moment, cineva a bătut la ușă.
Puternic.
Brusc.
Alina a tresărit.
— Cine este? — a întrebat, încercând să-și stăpânească frica.
— Vă rugăm să deschideți. Administrația clădirii.
S-a apropiat de ușă, dar nu a deschis. A privit prin vizor.
Un bărbat în uniformă.
Cu un dosar în mână.
— Ce doriți?
— Verificarea documentelor locuinței. A fost depusă o sesizare.
— Ce fel de sesizare?
— Am fost informați că apartamentul ar putea fi folosit fără acordul proprietarului.
Alina a simțit cum i se taie picioarele.
— Este o greșeală…
— Atunci deschideți și clarificăm situația.
Dar ea nu s-a mișcat.
În mintea ei a apărut un gând clar:
Nu este o greșeală.
Seamănă prea mult cu… un plan.
Și începea deja să-și dea seama al cui.
Alina a făcut un pas înapoi de la ușă.
Inima îi bătea atât de tare încât îi acoperea gândurile.
Telefonul a vibrat din nou.
Un mesaj nou.
De la un număr necunoscut.
„Ar fi trebuit să pleci singură.”
Alina a privit ecranul.
Apoi ușa.
Bătaia s-a auzit din nou.
Mai tare.
Mai insistent.
Și atunci a înțeles.
Nu mai era vorba de lucruri mărunte.
Era despre a o scoate din viața ei.
Cu orice preț.
Loviturile în ușă au devenit și mai puternice.
— Deschideți! — vocea era acum dură. — În caz contrar, vom fi nevoiți…
— Nevoiți să ce? — a răspuns Alina tăios. — Să intrați cu forța?
O clipă de tăcere.
— Avem temei, — a spus bărbatul. — Există o plângere din partea proprietarului.
Proprietarului.
Cuvântul a lovit-o direct.
Alina a închis ochii.
Acum totul avea sens.
S-a întors încet la masă, a luat contractul și a privit din nou semnătura.
Da.
Nu doar părea diferită.
Era diferită.
— Bine, — a spus încet. — Deschid.
Încuietoarea a făcut clic.
Ușa s-a deschis.
Bărbatul în uniformă a intrat și a privit în jur. În urma lui a mai intrat unul.
— Documentele, vă rog.
Alina le-a întins dosarul, dar privirea ei era calmă.
Prea calmă.
— Interesant… — a spus primul, răsfoind. — Sunteți sigură că aveți dreptul să stați aici?
— Dumneavoastră sunteți sigur că acționați legal? — a răspuns ea liniștit.
El a ridicat privirea.
— În ce sens?
Alina a scos telefonul și le-a arătat ecranul.
— În acest sens.
Înregistrarea a început.
Fiecare cuvânt se auzea clar.
Fiecare intonație.
Vocea lui Dmitri:
„Încă ești în apartamentul nostru…”
„Ar fi trebuit să pleci singură…”
Bărbatul s-a încruntat.
— Asta nu dovedește nimic.
— Serios? — a zâmbit ușor Alina. — Atunci poate asta va dovedi.
A deschis un alt fișier.
O altă voce.
Vocea Valentinei Sergheevna:
„Trebuie să o împingem afară. Nu va pleca singură. O vom face să plece.”
Camera a devenit tăcută.
Cu adevărat tăcută.
— De unde aveți asta? — a întrebat încet al doilea bărbat.
Alina l-a privit direct.
— Cameră video. Mică. În bucătărie.
De aceea observase totul.
De aceea verificase înregistrările.
Și de aceea nu mai era o victimă speriată.
Ci cineva care înțelesese totul.
— Puteți suna proprietarul, — a adăugat ea. — Cred că va fi interesant.
Primul bărbat a format un număr.
Pauză.
— Da… înțeleg…
A coborât încet telefonul.
S-a uitat la Alina.
Apoi la colegul lui.
— Am primit informații false, — a spus sec. — Aveți dreptul să locuiți aici.
Alina a dat din cap.
Calm.
Fără cuvinte inutile.
După ce au plecat, a rămas singură.
Dar nu pentru mult timp.
Telefonul a sunat din nou.
Dmitri.
— Ce ai făcut?! — vocea lui nu mai era sigură. Era iritată. Aproape speriată.
— Eu? — a răspuns calm. — Am încetat să mai tac.
— Îți dai seama ce urmează?
Alina s-a apropiat de fereastră.
A privit în jos.
— Da, — a spus încet. — Va urma liniștea.
— Crezi că s-a terminat?
A zâmbit.
Pentru prima dată după mult timp.
Cu adevărat.
— Nu, Dima. Abia începe. Dar fără voi.
A închis.
A mers la ușă.
A luat cheile.
A deschis.
Și a ieșit pe palier.
Acolo o aștepta deja un meșter.
— Schimbăm încuietorile? — a întrebat el.
Alina a privit ușa.
Trecutul care nu voia să o lase.
— Le schimbăm.
Clic.
Prima.
Apoi a doua.
Cheile vechi au devenit inutile.
La fel ca oamenii care le foloseau.
Alina s-a întors în apartament.
A închis ușa.
Și, pentru prima dată după mult timp, a simțit:
acesta este cu adevărat casa ei.
