**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Sub fotografie era lipită o foaie albă, pe care scria cu litere mari:
**EXACT ASTA VOIAM SĂ VĂD.**
Am rămas în fața ușii biroului lui Alexandru Ionescu, cu geanta în mână și cu senzația că toți cei de pe etaj îmi urmăreau fiecare respirație.
Lavinia stătea rezemată de biroul ei, cu brațele încrucișate.
— Frumoasă rochie, Mara.
— Mulțumesc.
— Și fotografia e frumoasă. Foarte… intimă.
Două colege și-au coborât imediat privirea.
— Dacă ai ceva de spus, spune direct.
Lavinia a zâmbit.
— Ieri ai fost concediată, iar câteva ore mai târziu te plimbai prin Herăstrău la brațul patronului. Acum înțelegem mai bine cum ai reușit să rămâi șase ani aici.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Ce anume înțelegeți?
— Mara, nu ne lua de proști.
În acel moment, ușa s-a deschis.
Alexandru a apărut în prag, îmbrăcat în costumul său gri, de parcă seara precedentă nici nu existase.
— Mara, intră.
Am trecut pe lângă el.
— Dumneavoastră ați pus fotografia acolo?
— Da.
M-am întors brusc.
— Atunci dați-o jos. Acum. Ieri m-ați concediat ca pe o hoață, iar astăzi jumătate din firmă crede că sunt amanta dumneavoastră.
Alexandru nu s-a apărat.
A închis ușa și s-a așezat.
— Ai dreptate.
— Nu vreau să am dreptate. Vreau să știu ce se întâmplă.
A scos un dosar din sertar și l-a împins spre mine.
— Citește.
Primul document era un raport pe care îl întocmisem cu trei săptămâni înainte.
Îl cunoșteam aproape pe de rost.
Doar că cifrele fuseseră schimbate.
La două contracte apăreau costuri mult mai mici decât cele introduse de mine.
— Asta nu este versiunea pe care am trimis-o.
— Știu.
— Cine a modificat-o?
— Continuă.
Sub raport se aflau mai multe e-mailuri tipărite.
Primul era de la Lavinia către Cătălin:
„Dacă bătrânul o pune pe Mara să verifice din nou contractele, avem o problemă.”
Următorul spunea:
„Trebuie să pară că ea a modificat cifrele. Altfel ajunge la furnizori.”
Mi s-a uscat gura.
— Ce furnizori?
Alexandru mi-a întins alte trei documente.
Am recunoscut imediat numele firmelor. Două dintre ele primiseră contracte importante în ultimul an.
— Sunt controlate de apropiați ai lui Cătălin. Una este pe numele cumnatului său.
L-am privit.
— Știați?
— De patru zile.
— Eu v-am spus acum trei luni că prețurile lor nu au nicio logică.
— Știu.
— Atunci de ce m-ați concediat pe mine?
— Pentru că ei credeau că încă nu știu nimic. Și voiam să continue să creadă asta.
M-am ridicat.
— Deci m-ați umilit în fața întregii firme doar ca să vedeți ce vor face?
— Da.
— Fără să mă întrebați.
— Dacă te avertizam, nu mai părea real.
Am râs amar.
— Pentru mine a fost foarte real.
Am plecat de aici plângând, Alexandru.
Era prima dată când îi spuneam pe nume în biroul lui.
— Știu.
— Nu, nu știți. Cătălin le-a spus oamenilor că am furat informații, iar Lavinia tocmai a insinuat că mi-am păstrat postul pentru că mă culc cu dumneavoastră.
Maxilarul lui s-a încordat.
— A spus asta?
— Aproape cuvânt cu cuvânt.
Alexandru s-a ridicat.
— Atunci a făcut exact greșeala pe care o așteptam.
Mi-a arătat telefonul.
Fotografia din seara precedentă fusese trimisă într-un grup intern al conducerii înainte de miezul nopții.
Nu de Alexandru.
De Cătălin.
Sub ea scrisese:
„Cred că acum înțelegem cu toții de ce Mara a avut atâta libertate în firmă.”
Lavinia răspunsese:
„Ți-am spus. Dacă apare un scandal, putem pune și problemele din rapoarte pe seama ei.”
Apoi Cătălin:
„Șterge conversațiile vechi și verifică mâine calculatorul din administrativ.”
Am citit ultima propoziție de două ori.
— Ce calculator?
— Cel de pe care a fost accesat contul tău.
În seara în care fusese modificat raportul, eu eram la Brașov, la o întâlnire cu distribuitorul. Existau factura hotelului, bonurile de combustibil și confirmarea întâlnirii.
Parola temporară pe care IT-ul mi-o resetase cu două zile înainte ajunsese însă la Cătălin, deoarece el aproba solicitările departamentului.
Mi-am amintit imediat.
Laptopul meu se blocase, iar Cătălin îmi spusese:
„Lasă, rezolv eu cu IT-ul.”
Mi s-a făcut rău.
— Și banii?
Alexandru m-a privit serios.
— Acolo lucrurile devin urâte.
În ultimele paisprezece luni, firme apropiate lui Cătălin facturaseră servicii la prețuri exagerate sau servicii care nu fuseseră prestate integral.
Sumele individuale nu erau suficient de mari pentru a atrage imediat atenția.
Câteva mii aici.
Zece mii acolo.
O „consultanță” suplimentară.
Un transport facturat de două ori.
Împreună, diferențele depășeau câteva sute de mii de lei.
Iar eu începusem să pun întrebări.
— De aceea voiau să scape de mine?
— Nu doar să scape de tine. Voiau să pleci cu reputația distrusă. Dacă erai concediată pentru falsificarea rapoartelor, orice acuzație ulterioară despre contracte ar fi părut răzbunarea unei foste angajate.
Asta m-a lovit mai tare decât concedierea.
Nu voiau doar postul meu.
Voiau ca nimeni să nu mă mai creadă.
Cătălin și Lavinia se aflau deja în sala de ședințe.
Câteva minute mai târziu au intrat în birou.
— Ce caută ea aici? a întrebat Cătălin.
Alexandru s-a rezemat de birou.
— Lucrează aici.
— Ai concediat-o ieri.
— Am retras decizia.
Lavinia s-a uitat spre mine.
— Deci totul a fost o înscenare?
Am răspuns înaintea lui Alexandru:
— Partea în care voi ați modificat documente nu pare deloc înscenată.
Cătălin s-a întors brusc spre ea.
— Ți-am spus să nu vorbești!
S-a făcut liniște.
Alexandru l-a privit.
— Interesant.
Cătălin și-a dat seama prea târziu ce spusese.
A încercat să dea vina pe mine, susținând că avusesem acces la rapoarte.
Dar eu eram la Brașov când contul meu fusese accesat.
Raportul tehnic arăta că modificările fuseseră făcute la ora 21:46 de pe calculatorul din biroul administrativ.
Cătălin a încercat să se apere:
— Sunt zeci de oameni care pot intra acolo.
Alexandru a pus încă un document pe masă.
— Corect. Dar numai o persoană a intrat în clădire la 21:31 folosind cartela personală.
Cătălin a privit documentul.
Fața i s-a schimbat.
Lavinia a făcut un pas înapoi.
— Cătălin, tu mi-ai spus că…
— Taci!
A strigat atât de tare încât camera a amuțit.
Alexandru nici măcar n-a tresărit.
— Exact asta voiam să văd.
Atunci am înțeles mesajul de pe ușă.
Cătălin și Lavinia au început să se acuze reciproc.
El spunea că ea trimisese mesajele.
Ea răspundea că el îi spusese ce să scrie.
Fiecare încerca să se salveze dezvăluind tot ce știa despre celălalt.
Alexandru nu-i întrerupea.
Doar asculta.
În cele din urmă, amândoi au fost suspendați până la finalizarea investigației. Accesul lor la sistemele companiei a fost blocat, iar documentele au fost predate avocaților și auditorilor.
După ce au plecat, Alexandru s-a întors spre mine.
— Mara…
— Nu acum.
Am arătat spre fotografia de pe ușă.
— Mai întâi reparăm ce ați făcut dumneavoastră.
Alexandru a ieșit, a desprins fotografia și s-a adresat tuturor angajaților.
— Ieri am concediat-o pe Mara în fața dumneavoastră în cadrul unei investigații interne. Am crezut că scopul justifică metoda.
S-a uitat la mine.
— Nu a justificat-o.
Apoi a spus clar că nu falsificasem rapoarte, nu transmisesem informații concurenței și nu beneficiasem de nicio relație personală cu el.
Fotografia fusese făcută la cererea lui, iar zvonurile despre mine erau false.
— Faptul că eu am creat situația care a permis apariția acestor zvonuri este responsabilitatea mea. Mara, îți cer scuze.
Nu l-am iertat imediat.
— Voi accepta scuzele când oamenii de aici vor afla adevărul la fel de clar cum au aflat minciuna.
— Așa va fi.
În săptămânile următoare, auditul a descoperit contracte supraevaluate, aprobări nejustificate și plăți către firme apropiate lui Cătălin.
Cătălin nu s-a mai întors.
Lavinia a plecat și ea după încheierea procedurilor interne.
Eu mi-am primit postul înapoi, toate drepturile salariale și o comunicare oficială prin care compania preciza că îndepărtarea mea nu fusese provocată de vreo abatere profesională.
Credeam că povestea se terminase.
Nu se terminase.
Aproape două luni mai târziu, Alexandru m-a chemat din nou în birou.
De data aceasta, ușa era deschisă.
— La sfârșitul anului mă retrag.
— Știu.
— Consiliul începe selecția pentru un nou director operațional.
Am înțeles imediat.
— Dacă vreți să-mi oferiți postul, răspunsul este nu.
A ridicat o sprânceană.
— Nu vreau să ți-l ofer. Vreau să candidezi pentru el.
— Cu ceilalți candidați?
— Da.
— Inclusiv candidați din afara firmei?
— Da.
— Dumneavoastră votați?
— Dacă te deranjează, nu.
— Mă deranjează.
A râs.
— Atunci nu votez.
L-am privit.
— Dacă obțin postul, vreau să fie imposibil pentru cineva să spună că dumneavoastră mi l-ați dat.
Trei luni mai târziu am intrat în sala Consiliului pentru ultimul interviu.
Alexandru nu era acolo.
La cererea mea.
Președintele Consiliului mi-a întins mâna.
— Felicitări, doamnă Mara. Consiliul a votat. Postul este al dumneavoastră.
Cu doar câteva luni înainte ieșisem din aceeași clădire cu lucrurile într-o cutie, convinsă că șase ani de muncă fuseseră șterși printr-o singură propoziție.
Acum intram în conducerea companiei.
Nu pentru că Alexandru mă plăcea.
Nu pentru că făcusem o fotografie cu el lângă lac.
Și cu siguranță nu pentru că eram „favorita bătrânului”, așa cum spusese Lavinia.
Trecusem prin aceeași selecție ca ceilalți.
Și câștigasem.
În ultima zi a lui Alexandru în companie, am găsit un plic pe biroul meu.
Înăuntru era fotografia.
Aceeași fotografie care mă făcuse cândva să vreau să intru în pământ de rușine.
Pe spate, Alexandru scrisese de mână:
„Mara, am vrut să-i fac pe ei să greșească și am ajuns să fiu eu primul care a greșit. Îmi pare rău.”
Am privit fotografia câteva clipe.
Apoi am pus-o în sertar.
Alexandru a apărut în ușă.
— N-o pui pe perete?
— Nu.
— Pe ușă?
L-am privit.
— Dacă mai pomeniți vreodată de ușa aceea, rup fotografia.
A început să râdă.
— Am înțeles.
— Și încă ceva.
— Spune.
— Data viitoare când încercați să salvați reputația cuiva, încercați să nu i-o distrugeți mai întâi.
Zâmbetul lui a dispărut.
— Asta am învățat.
Mi-a întins mâna.
— Ai grijă de firmă.
— Am de gând.
A plecat fără discursuri și fără aplauze.
Iar fotografia a rămas în sertarul meu.
Nu pentru că îmi amintea cum mă „salvase” Alexandru Ionescu.
Ci pentru că îmi amintea de dimineața în care o firmă întreagă credea că știe de ce ajunsesem acolo.
Și de ziua în care toți au aflat cât de mult se înșelaseră.
