**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
Doina m-a privit din nou.
— Banii aceia nici măcar nu erau pentru mine.
— Atunci pentru cine erau? am întrebat.
Doina și-a îndreptat privirea spre Cătălin.
El a răspuns:
— Pentru Laura.
— 6.500 de lei?
— Avea nevoie de bani.
— Pentru ce anume?
Pentru câteva clipe s-a lăsat liniștea.
Doina a fost cea care a răspuns:
— Pentru mașină.
Am rămas nemișcată, cu telefonul încă în mână.
— Ce mașină?
— Cea pe care și-a cumpărat-o în vară.
Știam foarte bine despre ce mașină vorbea.
Laura venise la noi cu ea la aproximativ două săptămâni după ce o cumpărase.
Era un Volkswagen second-hand, dar mai nou decât mașina pe care o avusese înainte.
Îmi aminteam chiar că o felicitasem pentru achiziție.
— Stai puțin. I-ai dat 6.500 de lei ca să-și cumpere mașina?
Cătălin s-a grăbit să explice:
— Nu-i ajungeau banii pentru avans.
— Ce avans?
— A plătit o parte, iar restul l-a finanțat.
— Și asta era marea urgență?
— N-am spus niciodată că era o urgență.
— Atunci de ce nu mi-ai spus nimic?
Cătălin n-a răspuns.
Am continuat:
— Și de ce ai trimis banii în contul mamei tale, în loc să-i transferi direct Laurei?
Doina s-a băgat imediat în discuție.
— Pentru că eu m-am ocupat de asta.
— Nu pe dumneavoastră v-am întrebat.
Cătălin și-a coborât privirea spre masă.
— Știam că n-ai fi fost de acord.
În acel moment, pentru mine orice explicație despre simplul fapt că voise „să ajute” nu mai avea nicio valoare.
Nu faptul că îi dăduse bani surorii lui mă deranja cel mai mult.
Ceea ce mă înfuria cu adevărat era faptul că luase 6.500 de lei din economiile noastre comune, trecuse banii prin contul mamei sale și hotărâse în mod deliberat să nu-mi spună nimic, tocmai pentru că știa că eu aș fi refuzat.
— În iunie mi-ai spus că am avut multe cheltuieli.
— Și chiar am avut.
— Nu. Tu ai avut o cheltuială importantă despre care ai decis să nu-mi spui.
Doina și-a încrucișat brațele.
— Vă purtați de parcă ați fi la tribunal. Este sora lui.
— Iar eu sunt soția lui.
— Tocmai. Ar trebui să înțelegi.
M-am întors spre Cătălin.
— Laura știe de unde au provenit banii?
— Știe că eu i-am dat.
— Știe și că i-ai luat din economiile noastre pentru apartament?
Cătălin a tăcut.
Tăcerea lui mi-a spus tot ce trebuia să știu.
— Sun-o.
— Acum?
— Da. Acum.
Doina a protestat imediat.
— Nu o implicați și pe fată în scandalul ăsta.
— Este deja implicată. Vorbim despre 6.500 de lei.
Cătălin și-a sunat sora și a pus telefonul pe difuzor.
După câteva secunde, Laura a răspuns.
— Ce s-a întâmplat?
Cătălin a început:
— Irina a văzut transferul pe care l-am făcut în iunie.
A urmat o scurtă pauză.
— Ce transfer?
— Banii pentru mașină.
— Și?
Am intervenit:
— Laura, tu de unde ai crezut că provin cei 6.500 de lei?
— De la Cătălin.
— Din economiile lui personale?
— Da. Cel puțin așa am înțeles eu.
M-am uitat direct la soțul meu.
Laura a continuat:
— De ce? Nu erau banii lui?
Cătălin și-a trecut mâna peste frunte.
— Erau din contul nostru comun.
— Care cont?
— Economiile pentru apartament.
Laura a tăcut câteva secunde.
Apoi a întrebat:
— Cătălin, de ce ai făcut asta?
Pentru prima dată în seara aceea, cineva din propria lui familie îi punea exact aceeași întrebare pe care i-o pusesem și eu.
— Aveai nevoie de bani.
— Da, dar eu nu ți-am cerut să iei bani de la Irina.
Doina s-a amestecat imediat:
— Laura, nu începe și tu acum.
— Mamă, eu am crezut că sunt banii lui personali.
— Tot banii lor sunt.
— Exact despre asta vorbesc.
Apoi Laura mi-a spus:
— Irina, o să vă dau banii înapoi.
— Nu trebuie să-i returnezi mâine.
— Dar îi voi returna.
După ce am încheiat conversația, Doina s-a ridicat de la masă.
Era vizibil furioasă.
— Ai reușit să transformi într-un scandal faptul că un frate și-a ajutat sora.
— Scandalul l-a creat fiul dumneavoastră atunci când a ascuns de mine de unde luase banii.
— În ritmul ăsta, o să ajungeți să vă cereți permisiunea unul altuia chiar și pentru o cafea.
— Nu. Dar când este vorba despre 6.500 de lei din economiile comune, da.
Doina și-a luat geanta.
Înainte să plece, s-a întors spre Cătălin.
— Te-ai schimbat foarte mult de când te-ai căsătorit.
Cătălin n-a răspuns.
După ce ușa s-a închis în urma ei, am rămas amândoi la masă.
— Nu vreau să divorțez de tine pentru 6.500 de lei, i-am spus.
Cătălin și-a ridicat privirea.
— Dar dacă lucrurile continuă în felul ăsta, la un moment dat nu va mai fi vorba despre 6.500 de lei.
— Știu.
— Nu, încă nu înțelegi pe deplin. Pentru că tu crezi că mama ta este problema.
— Nu este?
— Nu. Problema ești tu. Mama ta poate să ceară orice dorește. Tu ești cel care spune „da” folosind banii noștri.
De data aceasta, nu a încercat să mă contrazică.
În weekend ne-am așezat și am refăcut complet modul în care ne administram finanțele.
Salariile urmau să intre în conturile noastre personale.
În fiecare lună, fiecare dintre noi avea să transfere o sumă stabilită pentru chirie, facturi, mâncare și celelalte cheltuieli comune.
Separat, fiecare urma să depună suma convenită în contul destinat avansului pentru apartament.
Niciunul dintre noi nu mai putea scoate bani de acolo fără acordul celuilalt.
Tot ceea ce rămânea după contribuțiile pentru cheltuielile comune și economii devenea banii personali ai fiecăruia.
— Dacă vrei să-i dai mamei tale 500 de lei din banii tăi, este alegerea ta, i-am spus.
— Dar dacă are o problemă serioasă?
— Atunci discutăm. Putem hotărî împreună dacă vrem și putem să o ajutăm cu mai mult.
— Dar nu mai promit nimic înainte să vorbesc cu tine.
— Exact.
Laura s-a ținut de cuvânt și a început să returneze banii.
Nu putea să achite întreaga sumă dintr-o singură dată.
Mai întâi a trimis 1.000 de lei, apoi 1.500, după care încă 1.000.
După câteva luni, toți cei 6.500 de lei se întorseseră în economiile noastre.
Doina, în schimb, a rămas supărată.
O vreme m-a acuzat că îl învăț pe fiul ei „să țină contabilitatea în familie”.
Cătălin a continuat să o ajute din când în când.
Dar acum o făcea din banii lui personali.
Și, pentru prima dată, învățase să spună și „nu”.
Adevăratul test a venit câteva luni mai târziu.
Centrala Doinei s-a stricat.
De data aceasta, problema era într-adevăr serioasă.
Ne-a sunat într-o seară.
— Reparația și piesele costă aproape 5.000 de lei.
Cătălin s-a uitat la mine.
— Putem să o ajutăm?
— Cât îi poți da luna aceasta fără să te atingi de economiile noastre și fără să rămâi tu fără bani?
Și-a verificat contul.
— 1.500 de lei.
— Atunci dă-i 1.500.
Cătălin și-a sunat mama.
— Mamă, te pot ajuta cu 1.500 de lei.
Am auzit vocea Doinei prin telefon.
— Și restul?
Cătălin a tăcut o clipă.
— Pentru restul va trebui să găsești tu o soluție.
— Dar ai bani puși deoparte.
— Noi avem bani puși deoparte. Nu sunt doar ai mei.
— Sunt mama ta.
— Știu.
— Și mă lași cu centrala stricată?
— Nu. Îți dau cât îmi permit. Dar nu mai iau 5.000 de lei din economiile noastre fără să discut mai întâi cu Irina.
Doina s-a supărat și a încheiat repede conversația.
Dar, până la urmă, a găsit singură o soluție.
A folosit o parte din economiile ei și a achitat diferența în două tranșe.
Nu s-a întâmplat nimic catastrofal.
Singura diferență era că, pentru prima dată, Cătălin nu rezolvase singur întreaga problemă a mamei sale.
La aproape un an după acea cină, am ajuns din nou la suma pe care ne propuseserăm inițial să o strângem pentru avans.
Într-o vineri am mers împreună la agenția imobiliară.
Am citit cu atenție documentele.
Am pus toate întrebările pe care le aveam.
Apoi am semnat antecontractul pentru un apartament cu trei camere.
Când am ieșit din agenție, Cătălin s-a uitat la mine.
— Dacă am fi făcut asta de la început, probabil că am fi ajuns aici mult mai devreme.
— Probabil.
— Îmi pare rău.
Nu era prima dată în acel an când își cerea scuze.
Dar era prima dată când aveam în fața mea o dovadă concretă că lucrurile chiar se schimbaseră.
Am rămas căsătoriți.
Doina a rămas mama lui și a continuat să ne ceară ajutor atunci când avea nevoie.
Uneori o ajutam.
Alteori răspunsul era simplu:
— Luna aceasta nu putem.
Laura a returnat întreaga sumă și nu ne-a mai cerut niciodată bani fără să știe exact de unde proveneau.
Iar Cătălin nu a mai promis nimănui bani din contul nostru comun înainte să discute cu mine.
Nu încetase să-și ajute familia.
Încetase doar să creadă că, pentru a-i ajuta pe ei, avea dreptul să decidă singur ce trebuia să sacrificăm noi doi.
