Partea a doua – Continuarea poveștii
Pentru o clipă, am crezut că picioarele nu mă vor mai ține.
— Despre ce greșeală vorbiți?
Victor a rămas la distanță.
— Îl cunoșteam pe Diego de aproape cincisprezece ani. A fost printre primii care mi s-au alăturat când firma abia începea să existe.
— Nu mi-a spus niciodată nimic despre dumneavoastră.
Victor și-a plecat ochii.
— În ultimul an, prietenia noastră se destrămase.
M-am uitat din nou la fotografie.
— Din ce motiv?
— Din cauza șantierului unde și-a pierdut viața.
M-a cuprins un frig pe care nu-l puteam alunga.
Până atunci, știusem o singură versiune: o parte a construcției cedase, iar moartea lui fusese încadrată drept accident de muncă.
Rămăsesem singură cu Mia, care avea doar un an. Abia găsisem puterea să trec prin înmormântare și prin toate formalitățile care urmaseră.
— Vreau să-mi spuneți tot.
Victor s-a așezat.
— Cu câteva săptămâni înainte, Diego venise la mine cu niște îngrijorări. Observase că materialele livrate pe șantier nu coincideau întotdeauna cu cele trecute în acte. Credea că cineva reducea costurile în locuri unde siguranța trebuia să fie pe primul plan.
— Cum ați reacționat?
Tăcerea lui mi-a fost de ajuns.
— Nu l-ați crezut.
— Nu atât cât ar fi trebuit.
M-am ridicat brusc.
— Iar mai târziu a murit.
— Da.
— Materialele acelea au fost de vină?
Victor nu și-a ferit privirea.
— Nu pot spune asta. Nu știu.
Am rămas nemișcată.
— După accident am cercetat lucrurile. Am găsit facturi care ridicau semne de întrebare și diferențe între comenzi și livrări. I-am îndepărtat pe cei implicați și am păstrat actele. Totuși, nu am putut demonstra o legătură între acele nereguli și accidentul lui Diego.
— Și ați ținut toate acestea pentru dumneavoastră timp de doi ani?
— Da.
— De ce?
Vocea i s-a clătinat.
— Mi-a fost rușine.
A urmat o altă mărturisire, aproape la fel de greu de primit ca imaginea din fotografie.
Când fusesem angajată, Victor nu știa că eram soția lui Diego. O agenție se ocupase de recrutarea personalului din casă.
Înțelesese cine eram abia în dimineața în care Mia intrase în sufragerie.
— Atunci când a început să se strâmbe la dumneavoastră?
Pe buzele lui a apărut pentru o clipă ceva asemănător unui zâmbet.
— Când și-a ridicat ochii spre mine.
— Cum adică?
— Are privirea tatălui ei. Și aceeași expresie pe care o avea Diego când se încăpățâna.
M-am întors spre ușă. Fiica mea era în încăperea alăturată.
Creioanele, cărțile și măsuța au căpătat dintr-odată alt înțeles.
— Tot ce i-ați oferit Miei a pornit din vinovăție?
Victor a ezitat.
— La început, cred că da. Apoi am început să fac acele lucruri pur și simplu pentru ea.
Furia mea nu se risipise.
— Nu am nevoie să vă fie milă de mine.
— Înțeleg.
— Și nu voi primi bani în schimbul uitării.
— Nu ți-aș cere niciodată să uiți.
În zilele următoare, am făcut copii după documentele păstrate de Victor și am căutat oameni care să mă ajute să le înțeleg.
Îmi doream un răspuns limpede. Nu l-am primit.
Au fost confirmate nereguli, iar avertismentele lui Diego aveau temei. Cu toate acestea, nimeni nu a putut stabili că materialele respective îi provocaseră moartea.
Rămânea însă un adevăr pe care nu-l putea schimba nimeni: Victor nu îi acordase atenția cuvenită.
Știa și el asta.
După câteva săptămâni, m-a chemat din nou. Mia desena pe covor când mi-a întins o mapă.
— Ce conține?
— O ofertă pentru un post administrativ în companie. Ore de lucru regulate, un salariu mai bun și un alt manager direct.
L-am privit cu neîncredere.
— Nu vreau să vă răscumpărați vina oferindu-mi un loc de muncă.
— Nu acesta este scopul.
— Atunci care este?
— Ești o persoană serioasă și organizată. Ai nevoie de o șansă, iar eu îți pot oferi una. Decizia îți aparține. Poți refuza.
Am dus mapa acasă. Am citit condițiile și m-am asigurat că oferta mi se potrivea înainte să accept.
Era o hotărâre pe care o luam pentru viitorul meu și al Miei.
În ultima zi în care am lucrat la vilă, Victor stătea pe canapea, iar Mia s-a apropiat de el.
— Ai grijă să nu desenezi pe masă, i-a spus.
Fetița s-a oprit, și-a încruntat sprâncenele și și-a încrucișat brațele, imitându-i aerul sever.
Victor i-a răspuns cu aceeași expresie.
Mia a început să râdă.
De această dată, am râs și eu.
Fotografia lui Diego nu mai stătea ascunsă după o carte. Era într-o ramă, la vedere, pe un raft.
Nu am aflat dacă soțul meu ar fi trăit în continuare în cazul în care avertismentul lui ar fi fost ascultat.
Dar aflasem ceva ce aveam să-i spun cândva fiicei mele: tatăl ei observase un posibil pericol și avusese curajul să îl semnaleze.
Iar Victor urma să poarte mai departe adevărul că prietenul său îi ceruse să asculte, iar el nu o făcuse.
