Partea a doua – Continuarea poveștii
Gabriela stătea într-un hotel aflat la numai opt minute de al nostru.
M-am uitat din nou la dată. Rezervarea fusese făcută în a treia zi a lunii noastre de miere, iar plata provenea din contul nostru comun.
L-am sunat pe Radu.
— De ce ai plătit tu cazarea Gabrielei?
Pentru câteva clipe, n-a spus nimic.
— De unde ai aflat?
Întrebarea lui mi-a confirmat totul.
— Așadar, este adevărat.
— Teodora, nu o lua iar de la capăt. Trecea prin niște probleme și nu voia să rămână singură.
— Atunci de ce mi-ai ascuns asta?
— Fiindcă știam foarte bine cum o să reacționezi.
Nici în acel moment nu părea să creadă că greșise.
— M-ai lăsat singură ca să te duci la ea. Apoi mi-ai luat cartea de îmbarcare ca să mă forțezi să-mi cer scuze.
— Trebuia să înțelegi că nu poți să faci o scenă de fiecare dată când mă sună Gabriela.
— M-ai lăsat într-un aeroport.
— Aveai bani. Nu te-am lăsat în mijlocul pustietății.
A urmat fraza care, pentru mine, a pus capăt conversației:
— Voiam doar să te văd și pe tine plecând capul, măcar o dată.
Când am ajuns în Arad, nu m-am dus înapoi la el.
I-am spus că vreau să ne despărțim.
Radu nu putea accepta că mariajul nostru se putea încheia după numai șapte zile. M-a sunat, a venit să mă caute și și-a trimis familia să mă convingă că fac dintr-o simplă ceartă o tragedie.
În privința Gabrielei, repeta mereu același lucru:
— Nu ți-am fost infidel.
Nu aveam cum să demonstrez contrariul. După câteva zile, însă, am realizat că nici nu mai era esențial.
Nu conta doar ce se întâmplase între el și Gabriela. Conta ce considera el că își poate permite să-mi facă mie.
Gabriela m-a căutat o singură dată.
Ne-am văzut într-o cafenea.
— Radu mi-a spus că știai că sunt în Timișoara, mi-a explicat.
— Nu știam nimic.
A tăcut.
Am întrebat-o dacă avuseseră o relație.
— Nu în sensul la care te gândești. Dar de fiecare dată când aveam nevoie de el, venea.
Mi-a fost suficient.
Ei îi spusese că eu eram la curent. Mie îmi reproșase că exagerez doar pentru că puneam întrebări.
Când i-am cerut explicații, a încercat iar să ducă discuția în altă direcție.
— Bine, am greșit că nu ți-am zis. Nu mai țin legătura cu Gabriela. S-a rezolvat. Ce altceva mai vrei?
Atunci am înțeles că încă nu pricepuse adevărata problemă.
— Chiar dacă Gabriela ar dispărea mâine din viețile noastre, tu ai rămâne bărbatul care mi-a luat cartea de îmbarcare ca să mă învețe să mă supun.
De data aceasta, Radu n-a mai știut ce să spună.
Despărțirea nu s-a încheiat într-o singură după-amiază. Au urmat discuții despre bani și bunurile cumpărate împreună, apeluri din partea familiei lui și alte încercări de a mă convinge să revin.
La ultima încercare, mi-a spus:
— N-am crezut că o să pleci cu adevărat.
— Știu.
Aceasta era, de fapt, convingerea pe care se sprijinise tot comportamentul lui.
Fusese sigur că putea depăși orice limită, fiindcă eu aveam să rămân.
Nu m-am întors.
Căsnicia noastră s-a terminat, iar legătura mea cu Gabriela s-a oprit și ea. Multă vreme, Radu a continuat să creadă că își pierduse soția din cauza unei prietenii pe care eu nu fusesem în stare să o accept.
Eu știam foarte bine de ce plecasem.
Nu fiindcă, într-o seară, se grăbise să ajungă la Gabriela.
Ci fiindcă, atunci când refuzasem să accept felul în care se purta, soțul meu hotărâse să mă pedepsească până când aveam să învăț să-i dau dreptate.
