— Nu am bani pentru niciun fel de Kazan. Nici pentru tabără. Am încheiat subiectul.
Serghei a împins farfuria cu hrișcă și nici măcar nu s-a uitat la foaia pe care Vika o pusese lângă el.
— Tată, e doar o singură dată. În vacanța de mai. Mergem cu autobuzul, stăm la hotel, avem excursie la Kremlin. Treizeci și patru de mii de ruble. Trebuie plătit până pe 15 aprilie.
Vika avea paisprezece ani. Se uita la tatăl ei și aștepta un răspuns.
Lângă ea, Dania, în vârstă de zece ani, își strângea în tăcere foaia pentru tabăra de fotbal. Înțelesese deja că nici tabăra nu avea să se mai întâmple.
— Serghei, am spus eu încet, am douăzeci și una de mii de ruble puse deoparte pentru foarfeca mea japoneză de filat. Pot să dau banii pentru excursia Vikai. Tu mai pui treisprezece mii. Iar pentru tabăra lui Dania găsim o soluție în mai.
Serghei a clătinat din cap.
— Nu sunt bani, Oksana. Nu înțelegi? Nu sunt. Vika va merge anul viitor.
— Dar, tată…
— Am spus nu.
Vika și-a coborât privirea, a împăturit foaia și a ieșit din bucătărie.
Fără să spună nimic.
Seara, când copiii erau deja în camerele lor, Vika a venit la mine.
— Mamă, de ce are tata o cutie în mașină?
— Ce fel de cutie?
— Una de catifea, roșu închis. În torpedou. Am văzut-o când căutam încărcătorul.
Nu știam ce să-i răspund.
A doua zi l-am întrebat pe Serghei.
— Ce este în cutia din mașină?
A zâmbit.
— Un cadou pentru mama.
— Pentru ziua ei?
— Da. Pe 4 aprilie împlinește șaptezeci de ani.
— Și ce este?
— Niște cercei.
N-am mai întrebat nimic.
Pe 4 aprilie, toată familia s-a adunat la mama lui, Nina Pavlovna.
După tort, Serghei a scos cutia de catifea roșu închis.
Înăuntru erau niște cercei de aur cu granate de culoare roșu închis.
Nina Pavlovna i-a luat în mâini și mult timp n-a spus nimic.
— O sută patruzeci de mii de ruble, a spus Serghei. Exact ca cei pe care i-ai avut cândva.
Mama lui l-a privit.
— De unde știi?
— Îmi amintesc.
Ea a oftat.
— În 1997, când aveai șaisprezece ani, mi-am amanetat cerceii cu granate. Unchiul tău îți găsise atunci un profesor bun de matematică. Trebuia să te pregătești pentru școala tehnică. Nu aveam bani și am amanetat cerceii.
— Îmi amintesc, mamă.
— Eu credeam că ai uitat demult.
— Mi-am promis că într-o zi ți-i voi înapoia.
Nina Pavlovna și-a pus cerceii.
Toată lumea i-a admirat.
Doar Vika tăcea.
După puțin timp s-a ridicat de la masă.
— Ce ai? am întrebat-o.
— Nimic.
Dar știam că nu era „nimic”.
Mai târziu am aflat că Serghei îi spusese despre excursia la Kazan.
Toată lumea vorbea despre cât de dezamăgită era Vika.
A ieșit afară.
Am mers după ea.
— Vika…
— Totul e în regulă, mamă.
— Nu este.
A ridicat din umeri.
— Doar că voiam să merg și eu măcar o dată undeva cu clasa.
A doua zi i-am spus lui Serghei:
— Și Vika va avea paisprezece ani o singură dată.
— Știu.
— Nu este vorba despre Kazan. Este vorba că mi-ai spus că nu avem bani, iar trei zile mai târziu ai dat o sută patruzeci de mii pe niște cercei.
— Sunt un cadou pentru mama mea.
— Și eu nu spun să nu i-i faci cadou. Spun că avem un buget comun. Cheltuielile mari trebuie discutate împreună.
A tăcut mult timp.
— Bine.
— Vorbești serios?
— Vom vedea.
O săptămână mai târziu era duminică.
L-am dus pe Dania la antrenamentul de fotbal de pe stadionul „Torpedo”.
În timp ce așteptam, m-am dus la mașină după apă.
Am deschis torpedoul.
Nu știu de ce am deschis dosarul.
Înăuntru era un grafic de plată al unui credit bancar.
Data contractului: 24 martie.
Sumă: 140.000 de ruble.
Perioada: 18 luni.
Rata lunară: 9.100 de ruble.
Am rămas privind foaia.
24 martie.
Cu doar trei zile înainte ca Serghei să-mi spună că nu avem bani pentru Kazan.
Când am ajuns acasă, l-am întrebat direct.
— Ai luat un credit?
Nu mi-a răspuns imediat.
— Da.
— Pentru cercei?
— Da.
— O sută patruzeci de mii?
— Da.
— Și vom plăti câte nouă mii o sută pe lună?
— Eu voi plăti.
— Din ce?
— Din salariul meu.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam ce vei spune.
— Și ce aș fi spus?
— Că n-ar fi trebuit să fac asta.
— Și n-ar fi trebuit?
S-a enervat.
— Este o datorie față de mama mea, Oksana. Nu regret.
Atunci am înțeles ceva foarte neplăcut.
Nu știam unde anume păstra Serghei „adevărul”.
Pentru el, unii bani puteau însemna „nu avem bani”, iar alții — „o datorie față de mama mea”.
În aceeași seară, Dania a venit la mine.
— Mamă…
— Ce este?
— Vika își vinde căștile.
— Ce?
— Și tableta veche. Pe Avito.
— De ce?
A ridicat din umeri.
— Vrea să strângă jumătate din bani pentru Kazan.
M-am ridicat de pe scaun.
M-am dus la Vika.
Într-adevăr, pusese anunțurile.
N-am spus nimic.
Mi-am luat telefonul.
Am transferat cei 21.000 de ruble economisiți pentru foarfeca mea și am adăugat 13.000 din salariu.
Am plătit toată excursia — 34.000 de ruble.
Apoi m-am dus la Vika.
— Șterge anunțurile.
S-a uitat la mine.
— De ce?
I-am întins telefonul.
— Pleci.
A început să plângă.
Am început să plâng și eu.
În aceeași seară m-am așezat și am făcut bugetul.
Utilitățile — jumătate-jumătate.
Mâncarea — jumătate-jumătate.
Rata mașinii — din salariul lui.
Creditul pentru cercei — al lui.
Cheltuielile suplimentare pentru copii — ale mele.
M-am uitat la cifre.
Apoi am deschis telefonul.
De doi ani plăteam și utilitățile apartamentului Ninei Pavlovna.
Șase mii de ruble și mai mult în fiecare lună.
La început, Serghei uitase să plătească. Se adunaseră penalități, iar eu începusem să plătesc în locul lui.
Am deschis plata salvată.
Am șters-o.
Marți, 28 aprilie, am dus-o pe Nina Pavlovna la fizioterapie pentru genunchi.
După procedură mi-a întins factura pentru utilități.
— Oksana, poți s-o plătești de pe telefonul tău?
M-am uitat la ea.
— Nu.
S-a mirat.
— De ce?
— De acum Serghei va plăti.
— Dar el uită mereu.
— De data asta nu va uita.
Nina Pavlovna m-a privit atent.
— S-a întâmplat ceva?
— Serghei a luat un credit de 140.000 de ruble.
A pălit.
— Ce credit?
— Pentru cercei.
— Nu se poate.
— Ba da.
— Mi-a spus că a primit o primă.
Am tăcut.
Ea și-a atins cerceii.
Apoi i-a scos încet.
I-a pus în buzunarul paltonului.
Seara, Serghei mă aștepta acasă.
— De ce i-ai spus mamei mele despre credit?
— Pentru că trebuia să știe.
— Ai rănit-o.
— Eu?
— Și-a scos cerceii.
— Serghei, eu nu i-am spus să-i scoată.
— Ai făcut-o să se simtă vinovată.
— Nu. Tu ai lăsat-o să creadă că ai primit o primă.
S-a enervat.
— Și ce vrei? Să dau cerceii înapoi?
— Nu știu ce vreau.
— Am vrut măcar o dată să-i ofer ceva cu adevărat frumos.
— Iar eu am vrut ca fiica noastră să aibă măcar o dată ocazia să meargă într-o excursie cu clasa.
S-a făcut liniște.
Apoi Serghei și-a luat geaca.
— Mă duc la mama.
— Bine.
Părea că se aștepta să-l opresc.
Nu l-am oprit.
Douăsprezece zile mai târziu, pe 10 mai, Vika s-a întors din Kazan.
Era bronzată, zâmbea și adusese un magnet pentru frigider.
Și o cutiuță cu chak-chak pentru bunica ei — îl cumpărase din banii ei de buzunar.
Dania a întrebat:
— Mamă, când se întoarce tata?
— Nu știu.
Serghei îi suna pe copii.
Pe mine, nu.
Câteva zile mai târziu am aflat de la Raisa că plătise utilitățile mamei lui.
Mătușa Liuba a scris în grupul familiei:
„Unele nurori au început deja să-i trimită propriei bunici să-și plătească singură facturile.”
Sub mesaj au apărut inimioare.
Eu n-am răspuns.
Nu mi-am mai cumpărat foarfeca japoneză.
Încă lucrez cu cea veche.
La părul subțire, uneori foarfeca îl agață și îl smulge în loc să-l taie curat.
Și de fiecare dată când am un astfel de client, îmi amintesc de granatele roșii.
De cerceii care acum zac în buzunarul paltonului deschis la culoare al Ninei Pavlovna.
Și de întrebarea la care încă nu am un răspuns:
Spuneți-mi sincer, voi cum ați fi procedat în locul meu?
Ați fi continuat să plătiți chiria și facturile soacrei, care nici măcar nu știa despre credit?
Sau ați fi spus și voi:
„Nu am bani”?
