**Partea a 2-a – Continuarea poveștii**
În dimineața următoare, am început cu ceva simplu.
Am verificat evidențele orelor lucrate de Ioana.
Nu știam exact ce speram să găsesc. Poate voiam doar să mă conving că incidentul cu vinul fusese o răutate izolată, un moment nefericit și nimic mai mult.
Dar am observat imediat ceva care nu se potrivea.
În ultimele luni apăreau, în mod repetat, ore suplimentare.
Și, conform evidențelor, toate fuseseră plătite.
Am așteptat până când Diana a plecat la proba pentru rochia de mireasă. Apoi am chemat-o pe Ioana.
— Vreau să te întreb ceva și am nevoie să-mi răspunzi sincer. Ai primit banii pentru orele suplimentare?
Ioana m-a privit nedumerită.
— Ce ore suplimentare?
I-am întins documentele.
În clipa în care le-a văzut, expresia feței i s-a schimbat.
— Eu nu am primit niciodată banii aceștia.
— Niciodată?
A clătinat încet din cap.
— Doamna Diana mi-a spus că uneori trebuie să rămân peste program pentru că fac greșeli și trebuie să le repar.
Am simțit un nod în stomac.
— Ce greșeli?
Ioana a ezitat înainte să răspundă.
— Am spart o vază.
— Ce vază?
— Cea albă din sufragerie.
Mi-am amintit imediat de ea.
Diana îmi spusese că o scăpase chiar ea când încerca să mute niște flori.
— Mai era și altceva?
Ioana a tăcut câteva secunde.
— A dispărut o brățară. Apoi niște bani dintr-un sertar.
— Și te-a acuzat pe tine?
Ioana și-a plecat privirea.
— Mi-a spus că nu vrea să vă deranjeze cu lucruri mărunte. Dar dacă mai apar probleme, o să vă spună că nu sunt de încredere.
Atunci am înțeles de ce fata aceea acceptase în tăcere chiar și paharul de vin.
Nu pentru că nu avea demnitate.
Ci pentru că îi era teamă să nu-și piardă locul de muncă.
— De ce nu mi-ai spus nimic?
Ioana a inspirat adânc.
— Am nevoie de serviciul acesta, domnule Alexandru. Mama mea nu poate lucra, fratele meu încă este la școală, iar eu trebuie să-mi plătesc studiile.
Apoi a adăugat, aproape șoptit:
— Și doamna Diana mi-a spus că, oricum, dumneavoastră o să o credeți pe ea.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât mă așteptam.
Pentru că, până cu câteva zile înainte, probabil că ar fi avut dreptate.
Am început să verific totul mult mai atent.
Nu a durat mult până când am găsit primele dovezi.
Erau mesaje în care Diana îi cerea Ioanei să rămână după program pentru tot felul de lucruri personale.
Liste interminabile de sarcini.
Drumuri și cumpărături.
Curățenie refăcută fără niciun motiv.
Și, de fiecare dată când Ioana întreba despre bani sau despre program, primea același răspuns:
„Dacă nu-ți convine, găsesc pe altcineva.”
Dar cel mai grav lucru avea să-l descopăr din întâmplare.
Într-o după-amiază, am intrat în birou pentru a căuta un contract.
Pe masă se afla o mapă cu documentele pentru nuntă.
Sub ea era o broșură.
Era despre un cămin privat pentru persoane vârstnice.
Am ridicat-o și am deschis-o.
Pe prima pagină era încercuit un anumit tip de cameră.
Lângă el, scris de mână, în scrisul Dianei, se afla un singur lucru:
**„După nuntă.”**
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
În seara aceea am așteptat-o.
Când a intrat, am pus broșura pe masă.
— Ce este asta?
Diana nici măcar nu a părut surprinsă.
— Pentru bunica ta.
Am privit-o fără să înțeleg.
— Ce legătură are bunica mea cu un cămin pentru bătrâni?
A oftat, de parcă eu eram cel care făcea totul mai complicat decât trebuia.
— Alexandru, trebuie să fim realiști. După nuntă vom avea nevoie de intimitate.
— Bunica locuiește aici.
— Tocmai asta e problema.
M-am uitat la ea câteva secunde.
— Ce vrei să spui?
— Casa este foarte mare. Nu putem începe o căsnicie având-o pe bunica ta în camera de lângă noi și pe Ioana plimbându-se prin casă toată ziua.
— Ioana o ajută.
— Nu vom mai avea nevoie de ea după ce bunica ta va pleca.
Atunci totul s-a legat.
Vinul.
Greșelile inventate.
Orele suplimentare.
Încercarea de a o face pe Ioana să pară incompetentă.
Diana își pregătea terenul ca să scape de ea.
Iar după aceea urma bunica mea.
— Ai vorbit cu bunica despre asta?
Diana a râs scurt.
— Elena are aproape optzeci de ani. Nu poți lăsa toate deciziile în mâinile ei.
Am simțit cum furia începe să-mi urce în piept.
— Ba da. Pot.
— Alexandru, nu dramatiza.
Aceleași cuvinte pe care le folosea de fiecare dată când cineva îi stătea în cale.
M-am ridicat.
— Nunta nu mai are loc.
Pentru prima dată, Diana a rămas fără cuvinte.
— Ce?
— Ai auzit.
— Anulezi nunta pentru menajeră?
— Nu.
Am privit-o direct în ochi.
— Anulez nunta din cauza ta.
— Pentru un pahar de vin?
— Paharul de vin doar m-a făcut să încep să mă uit mai atent.
Am pus în fața ei documentele cu orele lucrate de Ioana.
— Am aflat că nu a primit banii care i se cuveneau.
Chipul Dianei s-a schimbat.
— Nu știi despre ce vorbești.
— Am aflat despre amenințări. Despre greșelile pe care le-ai inventat. Despre faptul că ai încercat să-i convingi pe ceilalți că Ioana trebuie concediată.
Am ridicat broșura.
— Și am aflat ce plănuiai pentru bunica mea.
Diana s-a ridicat brusc.
— Am făcut toate astea pentru noi!
— Nu există „noi” atunci când, pentru tine, oamenii devin o problemă în clipa în care nu-ți mai sunt folositori.
— Este casa ta! a strigat ea. Ar trebui să putem decide împreună cine locuiește aici!
Am rămas câteva secunde privind-o.
Apoi aproape că mi-a venit să râd.
— Asta crezi?
— Ce să cred?
— Că este casa mea?
Diana a tăcut.
— Casa aceasta îi aparține bunicii mele, Elena.
Expresia feței ei s-a schimbat complet.
— Poftim?
— Bunicul meu a construit-o împreună cu ea. După ce a murit, casa a rămas pe numele bunicii. Eu locuiesc aici pentru că ea a vrut să fim aproape unul de celălalt.
Diana s-a așezat încet.
Dintr-odată, planul ei pentru „după nuntă” părea și mai absurd.
— Deci tu nici măcar…
— Nu. Nu o pot trimite pe bunica mea din propria ei casă.
Am făcut o pauză.
— Și chiar dacă aș putea, nu aș face-o niciodată.
În următoarele două zile am anulat nunta.
Au început să vină telefoanele.
Rude.
Prieteni.
Furnizori.
Unii mă întrebau ce se întâmplase.
Altora, Diana le spusese deja propria versiune a poveștii: că devenisem „obsedat de menajeră” și că o părăsisem pentru o femeie care lucra în casă.
Nu am simțit nevoia să mă justific în fața tuturor.
Celor apropiați le-am spus un singur lucru:
— Nu am anulat nunta din cauza Ioanei. Am anulat-o pentru că am descoperit cine era femeia cu care urma să mă căsătoresc.
Cu Ioana am avut o discuție separată.
I-am arătat ce descoperisem despre bani.
— Vei primi tot ce ți se datorează.
Ea a început imediat:
— Domnule Alexandru, nu vreau să creez probleme…
— Tu nu ai creat problema.
Am rezolvat situația și i-am spus ceva ce ar fi trebuit să-i spun cu mult timp înainte:
— Programul tău se termină la ora stabilită. Dacă lucrezi peste program, ești plătită. Dacă ai cursuri, pleci la timp. Iar dacă cineva te umilește în casa asta, îmi spui.
Ioana a început să plângă.
— Mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi pentru ceva ce ar fi trebuit să fie normal.
Bunica Elena a aflat totul abia după ce lucrurile se încheiaseră.
A rămas câteva secunde fără să spună nimic când i-am povestit despre căminul pentru vârstnici.
Apoi s-a uitat la mine peste ochelari.
— Voia să mă dea afară din propria mea casă?
Am dat din cap.
Bunica a izbucnit în râs.
— Măcar putea să mă întrebe dacă vreau să-i las ei camera mea.
Am început să râd și eu.
Era pentru prima dată după multe zile când râdeam cu adevărat.
Treptat, viața noastră s-a liniștit.
Ioana și-a continuat studiile.
Bunica a rămas exact acolo unde își dorea să fie.
Iar eu am început să mă întreb cum de nu observasem mai devreme anumite lucruri la Diana.
Răspunsul era simplu.
Cu mine fusese întotdeauna atentă și grijulie.
Cu prietenii mei era fermecătoare.
Cu oamenii despre care credea că îi pot fi folositori, era impecabilă.
Adevăratul ei caracter se văzuse însă în fața unei femei despre care era convinsă că nu conta.
Câteva luni mai târziu, într-o dimineață, am intrat în bucătărie.
Nunta care trebuia să aibă loc nu mai era decât o amintire.
Ioana se grăbea să plece la cursuri.
Și-a întins mâna după geantă și, din greșeală, a lovit ceașca de cafea.
Cafeaua s-a vărsat pe podeaua proaspăt curățată.
Ioana a încremenit.
— Îmi pare foarte rău. Curăț imediat.
M-am uitat la pata de pe podea.
Pentru o clipă, am văzut din nou vinul roșu.
Paharul Dianei.
Mopul.
Buchetul de flori din mâna mea.
Am luat un prosop.
— Lasă. Șterg eu. Du-te, altfel întârzii.
Ioana m-a privit surprinsă.
— Dar…
— Se întâmplă.
A plecat zâmbind.
Am rămas singur în bucătărie și am șters cafeaua de pe podea.
În ziua în care mă întorsesem acasă cu flori, crezusem că urma să-mi surprind viitoarea soție.
În schimb, o văzusem pentru prima dată așa cum era cu adevărat, în momentul în care credea că nimeni important nu o privește.
Și atunci am înțeles ceva ce nu am mai uitat niciodată:
**Caracterul unui om nu se vede doar în felul în care îi tratează pe cei pe care îi iubește.**
**Se vede mai ales în felul în care îi tratează pe oamenii de la care crede că nu are nimic de câștigat.**
