Pe terasa casei de la țară, Anton a ridicat paharul și a spus râzând:
— Lena, tu acum alegi după cantitate, nu după calitate. O persoană bună trebuie să fie din belșug. Mai ales o soție.
Toți au râs.
Eu am zâmbit și eu. Ce altceva puteam face?
Aveam treizeci și patru de ani, 1,65 metri înălțime și cântăream aproximativ optzeci și cinci de kilograme. În ultimii doi ani mă îngrășasem cu douăzeci și două de kilograme.
Nu pentru că devenisem leneșă. Nu pentru că îmi plăcea să mănânc prăjituri toată ziua.
Mă îngrășasem pentru că eram epuizată.
Cu doi ani înainte, Anton avusese ideea unei afaceri. Voia să deschidă o firmă care să livreze materiale de construcții premium. Avea planuri mari, prezentări frumoase și o încredere extraordinară în succesul lui.
Pentru început, a luat un credit de trei milioane de ruble.
Garanția pentru acel credit a fost apartamentul mamei mele.
La început, am crezut în el.
Toată lumea credea.
Dar după opt luni, afacerea s-a prăbușit.
Clienții nu au venit, cheltuielile au crescut, furnizorii au început să ceară bani, iar Anton a rămas cu datorii uriașe și cu o expresie permanentă de om învins.
A spus că este deprimat.
Apoi și-a găsit un loc de muncă drept manager în logistică.
Salariul lui acoperea mâncarea, benzina, utilitățile și abonamentul la sala de fitness.
Datoria însă rămăsese.
Și cineva trebuia să o plătească.
Eu eram contabil-șef într-o companie. În mod normal, munceam suficient și așa. Dar, după ce afacerea lui Anton a eșuat, am mai preluat contabilitatea pentru trei întreprinzători individuali.
Apoi am început să fac și audituri de la distanță.
Ziua mea începea la șase dimineața și se termina uneori la două noaptea.
Dormeam aproximativ patru ore.
Mâncam când apucam.
Paste cu brânză la unsprezece seara. Un sandviș în fața laptopului. Cafea cu mult zahăr ca să pot rămâne trează.
Și, în fiecare lună, aproape nouăzeci de mii de ruble mergeau către plata creditului.
Eu îi plăteam.
Anton, între timp, își vedea de viață.
Dar prietenilor le povestea altceva.
Le spusese că datoria fusese achitată și că noi eram într-o situație financiară foarte bună.
Iar despre mine spunea că sunt leneșă.
Că mănânc numai produse de patiserie.
Că „m-am lăsat pe tânjală”.
În acea zi, la casa de la țară, nu era prima dată când făcea glume despre greutatea mea.
Dar era prima dată când o făcea în fața lui Vadim.
Vadim era cel mai bun prieten al lui Anton și fostul lui partener de afaceri.
M-am uitat la masă și am încercat să nu plâng.
Vadim însă mă privea atent.
Mai târziu, când ceilalți au intrat în casă, s-a apropiat de mine.
— Lena, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Anton mi-a spus că ați achitat creditul.
Am rămas tăcută câteva secunde.
— Nu.
Vadim a încruntat sprâncenele.
— Cum adică, nu?
— Mai sunt un milion două sute de mii de ruble.
— Dar el mi-a spus că totul s-a terminat.
Am zâmbit amar.
— Probabil că pentru el s-a terminat. Eu încă plătesc.
I-am spus cât achitam în fiecare lună. I-am spus că lucrez la patru locuri și că dorm aproximativ patru ore pe noapte.
I-am spus chiar și despre vacanța în Turcia.
Anton o cumpărase cu cardul de credit și îmi spusese că „merităm și noi să ne odihnim”.
Dar eu știam deja că tot eu urma să plătesc și acea datorie.
Vadim a tăcut.
Apoi a spus:
— Lena, nu știam.
— Nici eu nu știam că Anton le spune tuturor că datoria a dispărut.
Drumul spre casă a fost aproape complet tăcut.
La un moment dat, Anton a spus:
— Hai, nu te mai supăra. A fost doar o glumă.
— Pentru tine.
— Doamne, Lena, nu poți să accepți o glumă?
M-am uitat pe geam.
— Nu despre asta este vorba.
— Atunci despre ce?
M-am întors spre el.
— Despre faptul că muncesc la patru locuri ca să plătesc datoria pe care ai făcut-o tu.
A frânat brusc.
— Iar începi?
— Nu încep nimic. Îți spun adevărul.
— Eu muncesc și eu!
— Da. Și salariul tău plătește mâncarea, benzina, facturile și sala ta. Eu plătesc creditul.
Anton a oftat.
— Tu ai vrut să mă ajuți.
— Te-am ajutat. Doi ani.
— Și acum îmi scoți ochii?
— Nu. Acum îți spun că nu mai pot.
A tăcut.
Dar după câteva minute s-a enervat din nou.
— De ce i-ai spus lui Vadim?
— Pentru că m-a întrebat.
— Nu aveai dreptul să vorbești despre problemele noastre!
Am râs scurt.
— Problemele noastre?
Nu mi-a mai răspuns.
A doua dimineață, pentru prima dată după foarte mult timp, am deschis aplicația bancară și m-am uitat la contul meu.
Aveam 240.000 de ruble.
Banii proveneau din munca mea.
Din nopțile nedormite.
Din weekendurile pierdute.
Din fiecare oră în care alții dormeau, iar eu lucram.
Anton a intrat în bucătărie.
— Ai treizeci de mii?
L-am privit.
— Pentru ce?
— Asigurarea mașinii și schimbul de ulei.
Am închis telefonul.
— Nu.
— Cum adică, nu?
— De acum înainte, te ocupi singur de mașina ta.
A râs neîncrezător.
— Ce ți-a venit?
— M-am săturat.
— De ce?
— Să plătesc pentru deciziile tale.
A început să protesteze, dar eu am continuat:
— Anulez și excursia în Turcia.
— Ești nebună?
— Nu.
Am respirat adânc.
— Peste o lună mă mut la mama. Și voi depune actele pentru divorț.
Pentru câteva secunde, a rămas complet nemișcat.
Apoi a început să mă insulte.
Mi-a spus că sunt o vacă.
Că m-am îngrășat.
Că nimeni nu o să mă mai vrea așa.
L-am privit calm.
— Greutatea poate fi dată jos cu alimentație și mișcare.
Am făcut o pauză.
— Dar caracterul putred nu se vindecă prin dietă.
O lună mai târziu, am plecat.
Șase luni mai târziu, eram divorțată.
Închiriam un apartament mic, aproape de locul meu de muncă.
Dormeam suficient.
Mergeam la înot.
Mâncam normal.
Și purtam blugi cu două numere mai mici.
Anton nu a reușit să susțină singur datoria.
Și-a vândut mașina.
A început să ceară bani de la prieteni.
Într-o seară, m-a sunat Vadim.
— Lena, trebuie să-ți spun ceva.
— Ce s-a întâmplat?
— Anton m-a rugat să-i împrumut un milion de ruble.
Am tăcut.
— Și?
— Am refuzat.
Apoi a adăugat:
— Mi-a spus din nou că tu ești de vină pentru toate.
Am zâmbit trist.
— Bineînțeles.
Vadim a râs încet.
— Dar am și o altă propunere pentru tine.
— Ce propunere?
— Am nevoie de un director financiar.
Am rămas fără cuvinte.
— Eu?
— Tu. Ai trecut printr-o criză financiară și ai reușit să ții totul sub control. Știi să lucrezi cu bani, să vezi unde dispar și să repari lucrurile când ceilalți intră în panică.
Salariul era suficient de mare încât să nu mai am nevoie de cele trei locuri de muncă suplimentare.
Pentru prima dată după foarte mult timp, am putut să-mi închid laptopul seara.
Să dorm.
Să respir.
Să trăiesc.
Mai târziu am înțeles ceva.
Nu aveam nevoie de diete extreme.
Nu aveam nevoie de antrenamente istovitoare.
Nu aveam nevoie de pastile sau de înfometare.
Ca să slăbesc, trebuia mai întâi să scap de povara pe care o purtam de prea mult timp.
Trebuia să dau jos de pe umerii mei un soț de optzeci de kilograme care mă convinsese că povara lui era, de fapt, vina mea.
Și abia când l-am lăsat jos, am început din nou să respir.
