Capitolul 1 – Mama a venit la morgă pentru a-și vedea pentru ultima dată fetița
În mijlocul încăperii se afla un sicriu mic.
Liudmila a rămas nemișcată în prag și și-a dus mâna la piept. Avea impresia că aerul dispăruse dintr-odată. Bogdan i-a pus cu grijă o mână pe umăr, dar ea nici măcar nu i-a simțit atingerea.
— Ea este? a șoptit Liudmila.
Angajatul morgii, un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-un halat alb, a dat din cap.
— Fetița a fost adusă aici acum aproximativ două ore. Actele sunt aici.
I-a întins dosarul lui Bogdan, însă Liudmila se îndrepta deja spre sicriu. Picioarele abia o mai ascultau, iar privirea i se încețoșa, dar nu și-a permis să se oprească.
Capacul era deschis.
Înăuntru, înfășurată într-o pânză albă, zăcea Nastia.
Fetița părea atât de mică. Avea chipul delicat, ochii închiși și un năsuc mic. Pe cap aproape că nu avea deloc păr. Mânuțele îi erau așezate pe piept, iar degetele lungi și translucide păreau modelate din ceară.
Liudmila s-a aplecat deasupra copilului.
— Nastia… a șoptit ea. Fetița mea…
Bogdan s-a întors cu spatele. Umerii îi tremurau. Fratele Liudmilei, Serghei, și-a încleștat maxilarul și a privit podeaua ca să nu izbucnească în plâns.
Liudmila și-a întins cu grijă un deget și a atins obrazul fiicei sale.
Pielea era rece.
— Pot s-o iau în brațe? a întrebat ea.
Angajatul morgii s-a încruntat.
— Mai bine nu. Copilul a fost deja înregistrat oficial ca decedat.
— Vreau s-o țin în brațe! a spus Liudmila pentru prima dată pe un ton aspru. Sunt mama ei.
Bărbatul s-a uitat la Bogdan, apoi a oftat greu.
— Doar pentru puțin timp. Și foarte atent.
A ajutat-o să ia copilul în brațe.
Liudmila a strâns-o pe Nastia la piept. Fetița era atât de ușoară, încât părea că aproape nu cântărește nimic.
Liudmila a închis ochii și a început s-o legene încet, ca și cum s-ar fi aflat încă în sala de nașteri.
— Iartă-mă, a șoptit ea. Iartă-mă că n-am reușit să te protejez. Trebuia să fiu lângă tine. Trebuia să te aud…
Bogdan a suspinat încet.
Și, dintr-odată, Liudmila a încremenit.
Ceva se mișcase în palma ei.
La început a crezut că i se păruse. Din cauza oboselii, a durerii și a șocului, putea să-și imagineze orice.
Dar, o secundă mai târziu, degetul mic s-a îndoit din nou, aproape imperceptibil.
Liudmila a deschis larg ochii.
— Bogdan…
— Ce este?
— S-a mișcat.
În încăpere s-a lăsat o tăcere totală.
— Luda, a spus soțul ei încet, ești foarte obosită…
— Nu! Liudmila a strâns fetița la piept. Am văzut. S-a mișcat!
Angajatul morgii s-a apropiat.
— Lăsați-mă să verific.
Liudmila nu voia să-i dea copilul, dar bărbatul a atins cu grijă degetele Nastiei.
În acel moment, fetița a scos un oftat abia perceptibil.
Nu a plâns. Nu a început să respire normal. A scos doar un sunet slab și răgușit, asemănător cu un foșnet.
Dar toți l-au auzit.
Serghei și-a ridicat capul.
— A fost un sunet?
Angajatul morgii a pălit.
— Imediat la reanimare!
Capitolul 2 – „Nu, așa ceva nu este posibil! Fetița este declarată moartă de douăsprezece ore!”
Bărbatul a pus mâna pe telefon și a început să sune la secția de urgență. Bogdan a fugit să deschidă ușa, iar Serghei a ajutat la aducerea unei tărgi.
Liudmila stătea în mijlocul morgii și nu-și lăsa fiica din brațe.
— Este vie, repeta ea. Este vie. Mă auziți?
— Încă nu știm, a răspuns angajatul, încercând să-și păstreze calmul. Dar dacă respiră sau are activitate cardiacă, trebuie să acționăm imediat.
— Ați spus că este moartă!
— Decizia a fost luată de medicii din maternitate. Eu am primit copilul cu toate actele întocmite.
— Dar ea a fost vie tot timpul!
— Nu-l acuzați pe el, a intervenit Bogdan. Mai întâi salvați-mi fiica.
Câteva minute mai târziu, doi medici au intrat în morgă. Unul a început imediat să o examineze pe Nastia, iar celălalt a conectat un monitor portabil.
— Are puls, a spus tânăra doctoriță.
Liudmila și-a ținut respirația.
— Ce?
— Foarte slab. Dar există.
— Va supraviețui?
Doctorița nu a răspuns imediat.
— Trebuie s-o ducem la reanimare. Acum fiecare secundă contează.
Au luat copilul din brațele Liudmilei.
Mama s-a agățat de mâna lui Bogdan.
— Mă duc cu ea.
— Nu puteți intra la reanimare.
— Este fiica mea!
— Vom face tot ce este posibil.
Targa a dispărut după ușă.
Liudmila a rămas pe coridor — desculță, îmbrăcată într-o cămașă de spital, cu părul răvășit și cu pete de sânge pe cearșaf.
Privea în urma fiicei sale și nu putea înțelege ce se întâmplase.
Cu doar zece minute înainte, i se spusese că fiica ei murise.
I se eliberase certificatul de deces.
Fetița fusese dusă la morgă.
I se permisese să-și ia rămas-bun.
Iar acum medicii spuneau că fetița era vie.
La scurt timp, pe coridor au apărut șeful secției, adjunctul său și medicul care asistase nașterea.
Ultimul era palid la față.
— Doamnă Liudmila Andreevna, a început șeful secției, acum cel mai important este starea copilului. Vom analiza ce s-a întâmplat mai târziu.
— Mai târziu? Liudmila s-a întors spre el. Copilul meu a fost declarat mort și dus la morgă!
— Înțelegem prin ce treceți…
— Nu, nu înțelegeți nimic! Eu am ținut-o în brațe. Eram pregătită să-mi îngrop fiica vie!
Bogdan s-a așezat lângă soția lui.
— Unde este Nastia acum?
— La terapie intensivă. Este conectată la un aparat pentru susținerea respirației.
— Respiră singură?
— Deocamdată, nu suficient.
Liudmila și-a acoperit fața cu mâinile.
— Pot s-o văd?
— Nu acum. O puteți privi prin geam.
Șeful secției a încercat să explice că, în cazul copiilor extrem de prematuri, semnele vitale pot fi foarte slabe. Este posibil ca la prima examinare activitatea cardiacă să nu fi fost detectată din cauza unei probleme tehnice sau a stării copilului.
Dar Liudmila abia îi mai auzea cuvintele.
În mintea ei răsuna un singur lucru:
**Nastia este vie.**
Capitolul 3 – „Este atât de mică, dar luptă”
Dincolo de geamul secției de terapie intensivă, Liudmila a văzut nenumărate tuburi, fire și ecrane care clipeau.
Nastia zăcea într-un incubator. Pe fața ei se afla o mască de oxigen, iar pieptul i se ridica și cobora abia vizibil. Alături erau aparate care monitorizau bătăile inimii și nivelul de oxigen din sânge.
Liudmila și-a lipit palma de geam.
— Fetița mea…
Bogdan stătea lângă ea și nu-și putea desprinde privirea de fiica lui.
— Seamănă cu tine.
— Seamănă cu amândoi.
Au petrecut ore întregi în fața secției de terapie intensivă. De mai multe ori, o asistentă i-a cerut Liudmilei să se întoarcă în salon, dar ea a refuzat.
— Tocmai am găsit-o din nou, repeta ea. Nu pot să plec iar.
A doua zi dimineață, un neonatolog a venit la ei.
— Starea ei este extrem de gravă, a spus el. Dar deocamdată este stabilă. Nastia are activitate cardiacă și primește oxigen și tratament de susținere.
— Va trăi?
— Este prea devreme pentru o prognoză. Fetița s-a născut în săptămâna 26 de sarcină. Are o greutate foarte mică, plămânii nu sunt maturizați, iar organismul ei este slăbit.
— Dar există o șansă?
— Da. Există o șansă.
Pentru Liudmila, acele cuvinte au fost suficiente.
Pentru prima dată după multe ore, și-a permis să plângă.
Între timp, în spital a început o anchetă internă.
S-a aflat că, după naștere, Nastia fusese examinată de medicul de gardă. Acesta consemnase lipsa respirației și a activității cardiace.
Cu toate acestea, monitorul indicase de mai multe ori valori instabile.
O asistentă considerase că acestea erau interferențe ale aparatului.
Douăzeci de minute mai târziu, copilul fusese examinat din nou. Nu se detectase activitate cardiacă, iar Nastia fusese declarată moartă.
Ulterior s-a constatat că aparatura din sala de nașteri avea într-adevăr probleme tehnice. Unul dintre senzori era deteriorat, iar altul oferea valori greșite.
Dar asta nu explica întrebarea cea mai importantă:
De ce rămăsese Nastia fără ajutor medical atâtea ore?
Liudmila a aflat de la șeful secției.
— Vom face o verificare completă, a spus el.
— Sunteți obligați s-o faceți, a răspuns ea. Nu doar pentru a pedepsi pe cineva. Ci pentru ca nimeni să nu se mai trezească vreodată într-o morgă.
Capitolul 4 – „Dumnezeu ne-a dat o a doua șansă”
În a treia zi, starea Nastiei s-a înrăutățit brusc.
Fetița a suferit o hemoragie cerebrală și a început să aibă probleme grave cu respirația. Medicii i-au avertizat pe părinți că următoarea noapte va fi decisivă.
Liudmila stătea pe coridor și strângea în mâini o căciuliță mică pe care o cumpărase înainte de naștere.
Bogdan mergea nervos de la un capăt la altul al coridorului.
— Dacă nu am fi coborât acolo… a șoptit el.
— Nu spune asta.
— Dacă nu ai fi observat mișcarea…
— Aș fi observat-o, a spus Liudmila cu hotărâre. Sunt mama ei.
În timpul nopții, un medic a ieșit din secția de terapie intensivă.
— Starea este gravă, dar am reușit să stabilizăm valorile.
Liudmila s-a ridicat.
— Va trăi?
— Acum luptă.
— Este puternică.
— Foarte puternică.
Femeia s-a uitat din nou prin geam.
Nastia zăcea nemișcată, dar monitorul de lângă ea continua să emită sunete regulate.
Bip.
Bip.
Bip.
Pentru Liudmila, fiecare sunet era dovada că fiica ei încă era acolo.
După o săptămână, Nastia a început să aibă nevoie de tot mai puțin ajutor pentru a respira.
După două săptămâni, și-a deschis pentru prima dată ochii.
Erau întunecați, aproape negri, și păreau uriași pe chipul ei mic.
— Se uită la mine, a șoptit Liudmila.
Asistenta a zâmbit.
— Poate vă recunoaște.
Pentru prima dată, Liudmila a primit voie să-și atingă fiica prin deschiderea specială a incubatorului.
Și-a pus degetul în palma micuță a Nastiei.
Degețelele minuscule s-au închis în jurul lui.
Iar Liudmila a început să plângă.
Capitolul 5 – „Ni s-a spus să ne pregătim pentru ce era mai rău, dar ea ne-a demonstrat în fiecare zi contrariul”
Nastia a petrecut aproape patru luni în spital.
În acest timp, Liudmila a învățat nenumărați termeni medicali. A învățat să folosească o pompă pentru muls laptele și putea deja să înțeleagă, doar după sunetul monitorului, ce se întâmpla cu fiica ei.
În fiecare zi vorbea cu Nastia.
— Vom merge acasă. Tata îți va monta pătuțul. Unchiul Serghei a promis că îți va vopsi camera. Iar bunica îți va cumpăra o pătură galbenă, deși eu voiam una roz.
La început, Bogdan aproape că nu vorbea când stătea lângă incubator.
Apoi a început să-i citească fiicei sale.
Mai întâi știrile.
Apoi povești și basme pentru copii.
Fetița creștea încet, dar sigur.
A învățat să respire singură.
Apoi să-și mențină temperatura corpului.
În cele din urmă, medicii le-au permis părinților să o ia în brațe.
Prima dată când Bogdan și-a ținut fiica, a stat aproape o oră fără să se miște.
Îi era teamă chiar și să respire.
— Este atât de mică, a șoptit el.
— Dar este a noastră.
— A noastră.
În ziua externării, Liudmila abia putea să creadă că totul se terminase.
Nastia a fost înfășurată într-o pătură caldă și i-au pus o căciuliță mică pe cap.
Bogdan a semnat documentele, iar Liudmila a verificat încontinuu dacă fiica ei respira.
Înainte să iasă din secție, s-a oprit la ușă și s-a uitat la medici.
— Vă mulțumesc.
Apoi a adăugat:
— Dar înțelegeți ce s-ar fi întâmplat dacă nu am fi ajuns la morgă…
Șeful secției și-a plecat privirea.
— Da. Înțeleg.
— Nu vreau ca asta să fie uitat.
— Nu va fi uitat.
Capitolul 6 – „Am numit-o Nastia pentru că s-a întors la viață”
Un an mai târziu, Liudmila a depus o plângere oficială împotriva spitalului.
Nu voia bani.
Pentru ea era important să se facă o anchetă completă și să fie schimbate regulile privind confirmarea decesului nou-născuților.
Investigația a scos la iveală mai multe nereguli: aparatură medicală defectă, lipsa unei examinări independente repetate și întocmirea prea grăbită a documentelor.
După aceea, spitalul și-a schimbat procedurile.
Din acel moment, decesul unui copil prematur trebuia confirmat de mai mulți specialiști, folosind aparate medicale diferite.
De asemenea, era interzis ca un copil să fie transportat la morgă înainte de emiterea unei concluzii definitive de către comisia competentă.
Liudmila a urmărit cazul până la capăt.
Dar cel mai important lucru pentru ea rămânea Nastia.
Fetița se dezvolta mai lent decât ceilalți copii de vârsta ei. Trebuia să facă în mod regulat controale medicale și diverse terapii.
Dar zâmbea.
Recunoștea vocea mamei sale.
Și strângea cu putere degetul tatălui ei.
De ziua ei, când a împlinit un an, în cameră se afla un tort mic cu o singură lumânare.
Bogdan a pus muzică.
Serghei a adus un buchet uriaș de flori.
Liudmila și-a așezat fiica în brațe.
— Pune-ți o dorință, i-a spus Bogdan.
Nastia și-a întins mânuța spre flacără.
— Ai grijă! a râs Liudmila.
Ea și-a privit fiica și și-a amintit de morga rece, de pânza albă și de sicriul mic.
Toate acestea rămăseseră acum în trecut.
Dar uneori, noaptea, Liudmila se trezea cuprinsă de neliniște și mergea la pătuțul Nastiei.
Verifica dacă fiica ei respiră, îi aranja pătura și o săruta pe frunte.
Într-o noapte, Bogdan s-a trezit și și-a văzut soția lângă pătuț.
— Iar o verifici?
— Da.
— Nu va dispărea nicăieri.
Liudmila a zâmbit printre lacrimi.
— Știu. Vreau doar să mă asigur.
Nastia s-a mișcat în somn și și-a întins mânuța.
Liudmila i-a prins degetele.
— Te-ai întors la mine, a șoptit ea. Iar de acum înainte voi fi mereu lângă tine.
Câțiva ani mai târziu, Nastia și-a întrebat mama:
— Mamă, de ce m-ați numit Nastia?
Liudmila s-a uitat la Bogdan.
— Pentru că acest nume înseamnă „cea renăscută”, a răspuns el.
Fetița s-a gândit puțin.
— Eu chiar am renăscut?
Liudmila s-a așezat în genunchi în fața ei.
— Te-ai născut a doua oară. Când toți credeau că ai plecat, tu ai ales să rămâi.
Nastia a zâmbit.
— Voiam să fiu cu voi.
Liudmila și-a strâns fiica puternic în brațe.
În acel moment, a simțit că tot drumul acela cumplit nu fusese în zadar.
Pentru că uneori viața este mai puternică decât greșelile, frigul și certitudinile oamenilor.
Uneori, un copil mic, care fusese deja declarat mort, le amintește adulților un adevăr simplu:
**Cât timp inima bate, speranța încă există.**
